Informațiile transmise de pe frontul ucrainean relevă, de cele mai multe ori, condițiile precare de trai ale militarilor ruși. De obicei, este vorba de militari foarte tineri, care nu își cunosc drepturile (putem presupune că nici nu au prea multe) și care sunt lăsați să se „aprovizioneze”, prin jaf și tâlhărie, de la sursele locale ucrainene. Pare că nu s-au schimbat prea multe față de situația existentă în urmă cu 117 ani pe navele rusești.
Cea mai cunoscută revoltă a marinarilor ruși din acea vreme este cea de pe cuirasatul Potemkin. Pe numele său întreg Kneaz Potiomkin Tavriceski, vasul a fost construit între anii 1898 și 1904, la șantierul naval Nikolaev. A făcut parte din flota Mării Negre a Rusiei, fiind una dintre cele mai mari nave de război rusești.

„Doctorul navei a spus însă că viermii sunt ouă de muște, carnea putând fi consumată fără probleme”

Conform lui Richard Cavendish, în „History Today”, la începutul secolului XX, „marina rusească încă păstra condițiile dure și pedepsele brutale practicate de zeci de ani. Marinarii erau din ce în ce mai nemulțumiți și era evident că o revoltă putea izbucni în orice moment, mai ales în acele zile tulburate de dezastrul războiului ruso-japonez. Marinarii din flota din Marea Neagră se temeau că, în curând, și ei vor fi trimiși să lupte împotriva japonezilor.”
În ceea ce îi privește pe marinarii de pe Potemkin, aceștia s-au plâns de calitatea proastă a mâncării, gătită cu carne veche, care făcuse viermi. Același R. Cavendish relatează: „Doctorul navei a spus însă că viermii sunt ouă de muște, carnea putând fi consumată fără probleme.” Din cauză că a ripostat, purtătorul de cuvânt al echipajului a fost împușcat de comandantul navei. Ceilalți marinari l-au capturat pe ofițer și l-au aruncat peste bord. Au mai fost uciși doctorul și câțiva ofițeri, iar restul ofițerilor au fost închiși într-o cabină. Nava a arborat steagul roșu (simbolul revoluționar) și marinarii au ales un „comitet popular” care să preia comanda. S-au îndreptat spre portul Odessa, fără să știe că guvernul țarist instituise legea marțială, iar guvernatorul Ucrainei trebuia să elimine revoluționarii.
La Odessa, marinarii au primit mâncare proaspătă, iar greviștii din oraș li s-au alăturat și au incendiat depozitele din port. În aceeași seară, soldații țarului au fost trimiși în port și au deschis focul împotriva mulțimii. După estimările vremii, au fost aproximativ 2000 de morți și 3000 de răniți. Acest aspect este, totuși, contestat de mulți istorici.
Deși marinarii au cerut să fie amnistiați, autoritățile rusești nu au acceptat. Ca urmare, nava a părăsit Odessa și s-a îndreptat spre portul Constanța, unde sperau să obțină apă și cărbuni. Un martor ocular, citat de către D.V. Pătrașcu în cartea „Amintirile cercetașului Gheorghe Cristescu din Constanța (1915-1919)” descrie starea de panică a locuitorilor orașului, atunci când crucișătorul a intrat în port: „Un moment de groază ne-a scuturat săptămâna aceasta. Crucișătorul rus Kneaz Potemkin, al cărui echipaj, răzvrătindu-se, după ce și-a masacrat pe căpitan și o parte din ofițeri, a bombardat portul Odesa, duminică, pe la patru ore, își făcuse apariția în portul nostru. Avea pe bord 750 de marinari și încă 8 ofițeri fără comandă. O delegație a ieșit seara în oraș, care a cerut autorităților noastre combustibil și hrană”. O distanță foarte scurtă între cele două porturi de la Marea Neagră, care ne dă fiori astăzi!
A doua zi, autoritățile române au refuzat cererile marinarilor, dar le-au oferit 700 de pâini, după cunoscuta ospitalitate românească. Unul dintre membrii delegației a rămas în Constanța, ceilalți s-au înapoiat pe navă „care la ora unu și jumătate a părăsit portul nostru”, se mai arată în această mărturie publicată în ziarul „Dobrogea Jună”, în iunie 1905.
Conform lui R. Cavendish, marinarii ruși au mers apoi în Crimeea: „Pentru că nici acolo nu au reușit să facă rost de provizii, în cele din urmă marinarii au decis să se întoarcă la Constanța, unde au predat nava autorităților române. Cei mai mulți marinari au rămas în România; câțiva din cei care s-au întors în Rusia au fost executați. Treizeci și doi de marinari au plecat în Argentina. Ultimul supraviețuitor al revoltei de pe Potemkin, Ivan Besoff, a murit în 1987, la Dublin, la vârsta de 102 ani.”

Replica demnă a autorităților române

„România a făcut atunci Rusiei un serviciu enorm, tratând cu răzvrătiţii şi obţinând de la ei să dezarmeze şi în schimbul ospitalităţii ce li se asigura aici să predea guvernului român vasul «Potemkin». La rândul lui, guvernul l-a restituit apoi Rusiei.” (Aurelia Lăpușan, „Guvernul român a reamintit autorităţilor ruseşti că în apele teritoriale româneşti veghează asupra ordinii doar armata şi poliţia română”, Ziua de Constanța, 17 mai 2016)
Din păcate, Rusia și-a menținut, ca de fiecare dată, atitudinea de superioritate și aroganță, solicitând extrădarea marinarilor pe care țara noastră se angajase să îi apere. „Sub presiunea opiniei publice, deşteptată la timp de ziarul  «Adevărul» - al cărui director se transportase de la început la Constanţa spre a ancheta în persoană - guvernul român a fost silit să ia o atitudine mai vrednică şi ministrul de externe general Lahovary a dat la Petersburg răspunsul cuvenit. A urmat însă de aici o altă luptă pe care ziarul a trebuit s-o ducă zi cu zi, şi sub guvernul acela şi sub cel care i-a urmat, pentru a asigura de fapt refugiaţilor ospitalitatea ce li se garantase în teorie, pentru a-i feri de samavolniciile autorităţilor române şi de ademenirile spionilor ruşi în frunte cu Mellas. Să nu uităm că «Potemkin» ar fi putut distruge portul Constanţa în câteva ceasuri“ (Almanahul Adevărul 1888-1913, p. 188).
Planul de revoltă al marinarilor ruși din 1905 are elemente foarte asemănătoare cu planul de invadare a Ucrainei, de către aceeași Rusie cu pretenții imperialiste, din aceste luni. Iată de ce este atât de importantă cunoașterea în detaliu a istoriei ! Atunci, planul fusese alcătuit de Uniunea democratică socialistă din Crimeea și, conform acestuia, „la un anumit semnal dat de pe un cuirasat, mateloţii trebuiau să aresteze ofiţerii şi să pună mâna pe vasele de război. Flota răzvrătiţilor urma să se îndrepte apoi spre porturile ruseşti din Marea Neagră şi, odată Rusia de sud în mâinile revoluţionarilor, aceştia, stăpâni pe arsenale şi artilerie, revoluţia ar fi fost câştigată [...] Atunci când torpilorul „Stremitelnîi“, însoţit de alte câteva nave de război, a sosit la Constanţa în căutarea crucişătorului „Potemkin“, guvernul român a reamintit autorităţilor ruseşti că în apele teritoriale româneşti veghează asupra ordinii doar armata română şi poliţia română.” (Aurelia Lăpușan, Ibidem).
Ecourile internaționale ale acestei acțiuni au fost extrem d efavorabile autorităților române. În ediţia  ziarului „Times“ din 4 iulie 1905 se arăta: „ Neputinţa guvernului rus pe mare şi-a găsit o confirmare surprinzătoare în nota pe care, după cum se comunică, a adresat-o Porţii (adică guvernului turc) şi guvernului român. În această notă, guvernul rus cere statelor menţionate să considere pe matrozii răsculaţi ai flotei ruse drept delincvenţi de drept comun şi le avertizează că în caz contrar se vor ivi complicaţii internaţionale“. Cât de asemănătoare sunt aceste fraze cu cele pe care le auzim în 2022 la adresa statelor NATO sau a celor care vor să adere la NATO!
De altfel, toate ziarele mari din Europa au aprobat măsura guvernului român, care a consimţit ca marinarii ruşi „să rămână în ţară spre a munci, pe unde vor găsi de lucru, şi nu i-a silit să părăsească imediat România“ (Deac, Augustin, 19 iunie 1905).

Lenin ar fi vrut să conducă din România revoluția bolșevică!

V.I. Lenin sperase că și restul flotei va adera la acţiunea lui „Potemkin“, el urmând să vină în România pentru a conduce de aici revoluţia. Însă, înainte de sosirea la Odessa a delegatului trimis de Lenin, crucişătorul „Potemkin“ a părăsit portul rusesc cu destinaţia Constanţa.
Cuirasatul a fost returnat guvernului rus. Ca și urmașa sa Moskva, scufundată în cursul războiului ruso-ucrainean pe data de 14 aprilie 2022, nava Potemkin a ajuns pe fundul mării în anul 1919, sabordată în portul Sevastopol, cu scopul de a nu cădea în mâinile bolșevicilor.
Acest moment al revoltei de pe crucișătorul Potemkin, rămas relativ izolat în marina rusă, a fost folosit ca subiect pentru un film deosebit de cunoscut al regizorului rus Serghei Eisenstein, transformat în armă de propagandă în anul 1925. Chiar și așa, printre cinefili este considerat un film-școală, datorită încărcăturii emoționale transmise. Intervenția brutală a armatei țariste în reprimarea revoltei marinarilor ruși a reprezentat, pentru propaganda bolșevică, o explicație în plus a motivelor declanșării revoluțiilor din Rusia din cursul anului 1917, urmate de asasinarea familiei țarului Nicolae al II-lea.

Documentul de la care s-a pornit în redactarea acestui articol, „Kneaz Potemkin la Constanța” este inclus în lucrarea „Amintirile cercetașului Gheorghe Cristescu din Constanța (1915-1919)”, apărută la Editura Pim sub semnătura lui Dumitru-Valentin Pătrașcu, istoric la Muzeul Județean „Alexandru Ștefulescu”.

Cartea este dedicată cinstirii memoriei cercetașilor români din Primul Război Mondial, dintre aceștia, Gheorghe Cristescu și fratele său, Mihail, având origini gorjenești în localitatea Țicleni.
Lucrarea cuprinde numeroase informații interesante, având la origine documente originale donate Muzeului Județean Gorj.

Adina Andrițoiu