Una dintre cele mai semnificative analogii cu care este comparată Biserica în Noul Testament este aceea de Trup. Biserica este un organism viu, al cărui cap este însuși Hristos, în care fiecare membru are o lucrare , o slujire sau o harismă proprie, prin care participă la misiunea Bisericii, la zidirea Trupului. Întemeiată să continuie aici și acum preoția lui Hristos, slujirea sau misiunea specifică Bisericii s-a numit cu un termen general diaconia indiferent de formele acestei slujiri sau de cei care participă la ea, apostoli, slujitori bisericești propriu-zis, credincioși laici, sau harismatici.

În cadrul acestei slujiri generale- diakonia- , în rândul membrilor Bisericii există nu numai diverse slujiri, ci și felurite trepte sau grade de slujiri. Unii credincioși sunt chemați să îndeplinească slujirea preoțească fiind investiți pentru aceasta de către apostoli sau de urmașii acestora, cu o putere și o autoritate deosebită a Duhului Sfânt, printr-un act sacramental, hirotonia. Lucrarea slujitorilor bisericești –preoția – este și ea diferențiată potrivit cu harul primit de fiecare. În Biserica primară, Sfinții Apostoli dețin o putere și o autoritate unică, ei fiind aleși de Însuși Iisus Hristos prin chemarea personală și trimiși să fie martori ai Săi. Una din misiunile specifice Apostolilor a fost aceea de a organiza slujirea preoțească în comunitățile întemeiate de ei, potrivit cu misiunea Bisericii, de a propovădui Evanghelia, de a transmite harul prin Sfintele Taine de a îndruma pe credincioși, într-adevăr, după cincizecime prin predica lor misionară, Apostolii întemeiază cele dintâi comunități creștine, pe care le-au și supravegheat câtă vreme au fost în viață. Instituirea și organizarea slujirii în comunitatea creștină primară revin Apostolilor și constituie o parte importantă a procesului de întemeiere și consolidare a Bisericii primare.

Mântuitorul Iisus Hristos, a întemeiat preoția creștină și sacramentală, cu ocazia Cinei celei de Taină, dai numai după trei zile, la înviere, a înzestrat-o cu puterea sacerdotală a dezlegării, aceasta  fiind una din consecințele biruinței sale asupra morții. Suflând peste ucenicii Lui, le-a zis: Luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute(Ioan 20, 22-23). În vederea primirii acestui dar , ucenicii sunt pregătiți mai dinainte, făgăduindu-li-se, în drumul făcut prin părțile Cezareei lui Filip, cheile împărăției, prin cuvântul pe care Domnul îl adresează lui Petru: Și-ți voi da ție cheile împărăției cerurilor și orice vei lega pe pământ va fi legat și în ceruri , și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat și în ceruri(Matei 16, 19). Desigur, făgăduința nu-l privește în special pe Sfântul Apostol Petru, ci pe toți ucenicii Domnului, cărora, cu altă ocazie, li se anunță: Adevăr grăiesc vouă, oricâte veți lega pe pământ, vor fi legate și în cer, și oricâte veți dezlega pe pământ, vor fi dezlegate și în cer(Matei 18, 18). În acest fel, Sfinții Apostoli devin organe ale Sfântului Duh, după cum vor deveni toți preoții creștini, deoarece în îndeplinirea misiunii lor ei transpun în realitatea faptică o acțiune proprie harului divin, acțiunea de a deschide vistieria împărăției cerurilor pe seama credincioșilor de atunci și de totdeauna(Pr. Conf. Ilie Moldovan, ,, Preotul Duhovnic și darul iertării păcatelor”, în rev. Ortodoxia, XXXIV(1982), nr. 4, pp. 171-172.).

Preoția este o structură fundamentală și o instituție indispensabilă Bisericii, deoarece prin ea se reprezintă, aici și acum, însăși preoția lui Hristos. Ca arhiereu, Iisus Hristos a oferit pe cruce Tatălui umanitatea Sa în stare de jertfă, iar Biserica continuă să existe din actul unic și obiectiv de dăruire a lui Iisus Hristos, pe care ea îl face prezent, în Duhul Sfânt, prin preoția sa. Hristos însuși a poruncit ca jertfa sa obiectivă, adusă odată pentru totdeauna, să fie actualizată până la sfârșitul veacului. De aceea, preoția Bisericii izvorăște din preoția lui Hristos, în care se concentrează întreaga sa operă răscumpărătoare. Astfel preotul este iconom al harului Duhului Sfânt și reprezentant al preoției lui Hristos decât în succesiunea apostolică, deoarece numai prin Apostoli preoția Bisericii se leagă de preoția lui Hristos(Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica specială, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980, p. 416.).

Cele trei trepte de instituire divină, treapta episcopatului, treapta presbiteratului și cea a diaconatului au existat din epoca Apostolică și s-au păstrat neîntrerupt după rânduieli statornice până în zilele noastre. Totuși, paralel cu aceste trei trepte de instituire divină, au mai existat și alți slujitori ai Bisericii. Printre aceștia pot fi amintiți Sfinții Apostoli, profeții, învățătorii, evangheliștii, exorciștii și apostolii în sensul larg al cuvântului. Cele trei trepte ale preoției au fost create de Sfinții Apostoli și se numesc ”trepte de instituire divină”. Pe lângă această denumire, mai este folosit și termenul de ”ierarhie sacramentală”, ierarhie creată printr-un sacrament, adică creată printr-o taină. Această taină este taina hirotoniei. Prin hirotonie înțelegem taina sau slujba prin care cineva este investit cu darul uneia din cele trei trepte ale preoției, este deci transmiterea mai departe a limbilor de foc, adică a puterii harismatice venite prin Apostoli, de la Mântuitorul Însuși. Despre timpul și cum s-a făcut hirotonia de către Sfinții Apostoli, a celor chemați la preoția de instituire divină, nu rezultă în mod clar din Sfânta Scriptură. Aceasta ne relatează doar momentul instituirii de către Apostoli a celor diaconi a căror menire nu era însă aceea de a deveni slujitori sacramentali ai Bisericii, ci slujitori ai meselor, adică ai lucrării de asistență socială în viața Bisericii. Alți slujitori sacramentali, înaintea hirotonirii celor șapte diaconi prin punerea mâinilor de către Sfinții Apostoli, nu au existat în Biserică. Înaintea celor șapte diaconi, singurii care se ocupau de slujirea sacramentală erau Sfinții Apostoli. Ulterior, au fost chemați la slujirea preoțească și hirotoniți atât episcopi, cât și preoți, cât și diaconi sacramentali. Sfinții Apostoli nu i-au lipsit pe slujitorii din cele trei trepte ale preoției sacramentale de îndrumări atât orale, cât și scrise. De mare importanță sunt Epistolele Sfântului Apostol Pavel, Apostolul Neamurilor: Propovăduiește cuvântul, stăruie cu timp și fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă, întru toată îndelunga răbdare și întru toată învățătura. Că va veni vremea când nu vor mai suferi învățătura sănătoasă, ci după poftele lor își vor îngrămăsi învățători să le răsfețe auzul și auzul și-l vor întoarce de la adevăr și către basme se vor abate. Tu însă fi treaz întru toate, îndură necazul, fă lucrare de evanghelist, slujba ta fă o deplin (2 Timotei IV, 2-5). Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să pui rânduială în cele ce-au mai rămas și ca în fiecare cetate să așezi preoți așa cum ți-am poruncit eu: dacă cineva este fără prihană, bărbat al unei singure femei, având copiii credincioși și în afara oricărei învinuiri de rele purtări sau de nesupunere. Fiindcă episcopul trebuie să fie fără prihană, ca un iconom al lui Dumnezeu, nu îngâmfat, nu mânios, nu bețiv, nu bătăuș, nu poftitor de câștig rușinos, ci primitor de străini, iubitor al binelui, cu stăpânire de sine, drept, cuvios, înfrânat, strâns legat de cuvântul cel vrednic de crezare al învățăturii, destoinic atât să îndemne întru învățătura cea sănătoasă, cât și să-i mustre pe cei ce vorbesc împotriva ei (Tit I, 5-9).