Biserica Ortodoxă, cinstitoare a sfintei cruci, întemeiată pe dumnezeiasca învățătură, cuprinsă în Sfintele Scripturi și în Sfânta Tradiție, a formulat următorul imn, prin care dreptcredincioșii creștini, rostindu-l și cântându-l, își arată simțământul de adânc respect față de sfânta cruce: "Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și sfântă Învierea Ta mărim". Acest imn bisericesc se cântă la slujba Sfintei Liturghii, în locul trisaghionului "Sfinte Dumnezeule", de două ori pe an, când se săvârșește slujba divină de cinstire a sfintei cruci: la 14 Septembrie și în Duminica a III-a din Postul mare, care în anul acesta va fi pe 23 martie.

          Textul acestui imn divin este, propriu-zis, un fragment din Mărturisirea de credință a dreptcredincioșilor, dar, în același timp, este și un îndemn al Bisericii Ortodoxe, de a cinsti sfânta cruce, prin închinare. 

Odată cu dreapta și universala învățătură de credință despre cinstirea sfintei Cruci, prin închinare, acest imn ne dă și dreapta învățătură despre preaslăvirea sfintei Învieri din morți a Domnului Hristos. Biserica, în predica ei, întotdeauna a unit învățătura despre cinstirea sfintei Cruci cu preaslăvirea sfintei Învieri, fiindcă numai adevarul    Învierii din morți a Domnului Hristos a dus după sine cinstirea sfintei Cruci, pe care a fost răstignit Domnul Hristos, adică strălucirea divină a Învierii a adus și strălucirea crucii, în Biserică.

Sfanta Tradiție este plină de mărturii, întăritoare, despre învățătura divină, că cinstirea sfintei Cruci este unită cu preaslăvirea Învierii, cum se arată în acest imn al crucii, și este nedespărțită de ea.  

Dacă Domnul Hristos, răstignit pe cruce, și îngropat n-ar fi înviat din morți, crucea Sa ar fi rămas, în istoria Bisericii, numai ca un instrument, prin care s-a săvârșit cel mai cumplit chin trupesc asupra Sa, așa cum au rămas crucile celor doi răstigniți împreună cu El.

Dovezi sfinte despre prezența Crucii în planul divin al mântuirii neamului omenesc

Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție ne dau mărturii atât despre preînchipuirea sfintei Cruci, înainte de răstignirea Domnului pe ea, cât și despre actul însemnării cu sfânta Cruce, despre puterea ei divină, precum și despre tâlcuirea actului de însemnare a dreptcredincioșilor creștini, cu semnul sfintei Cruci. Sfânta Cruce este preînchipuită de exemplu, în Vechiul Testament, de "pomul vieții", care a răsărit din pământ, din porunca lui Dumnezeu, în mijlocul raiului pământesc, alături de "pomul cunoștiinței binelui și răului"( Facere 2, 9). "Pomul vieții" este denumirea metaforică a sfintei Cruci, denumire care apare, cum se vede, chiar pe primele pagini ale Sfintei Scripturi. Această denumire a sfintei Cruci apare, deasemenea, și pe ultimile pagini ale Sfintei Scripturi, unde se face descrierea raului ceresc, ca o completarea a descrierii raiului pământesc: "Și în mijlocul pieții din cetate, de o parte și de alta a raului, crește pomul vieții și frunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor" (Apocalipsa 22, 2). 

Preînchipuirea Sfintei Cruci, precum și facerea semnului sfintei cruci, de către aleșii lui Dumnezeu, semn urmat de efecte minunate, sunt descoperiri divine, în mai multe locuri ale Sfintei Scripturi. Moise a trecut poporul Israel prin Marea Roșie în mod minunat, prin puterea divină a crucii, și l-a scăpat de robia politică egipteană, conducându-l la libertate. El a ridicat toiagul, și a întins mâna sa, drept înainte, peste mare, a despărțit apele mării, î două ș evreii au trecut marea ca pe uscat. Când au intrat și egiptenii în mare, pe același drum uscat, ca să-i înrobească, din nou, pe evrei, Moise, tot din porunca lui Dumnezeu, a întins iarăși mâna cu toiagul, și a făcut semnul de întretăiere al liniei drepte, pe care o schitase la despărțirea apelor mării. Apele s-au împreunat, și egiptenii au fost înecați, în mijlocul mării(Ieșirea 14, 21-27).

          Semnul acesta, facut de Moise care a întins mana cu toiagul peste apele mării, în mod cruciș, preînchipuiește sfânta cruce. Precum evreii au scăpat de robia politică egipteană, prin acest semn divin, tot așa și noi creștinii am fost scăpați de robia păcatului, prin sfânta cruce, robie mai cruntă decât robia politică egipteană. Vechiul Testament este plin de dovezi referitoare la Sfânta Cruce și cinstirea ei.

 Mărturii din Noul Testament pentru Cinstirea Sfintei Cruci

Noul Testament ne prezintă, mai explicit decât Vechiul Testament, dumnezeiasca învățătură despre valoarea sfintei cruci, pentru drepcredincioși.

Crucea este altarul divin real și istoric al creștinismului, altar pe care Domnul Hristos S-a adus, "o dată, jertfă, ca să ridice păcatele multora" (adică ale acelora care voiesc să se mântuiască)(Evrei 9, 28). Crucea este, deci jertfelnicul lui Hristos, jertfelnic pe care El a fost și Jertfă sângeroasă, și Arhiereul Care a adus-o, pentru toți, spre iertarea păcatelor". 

Crucea este "puterea lui Dumnezeu"(I Cor. 1, 18), pentru cei ce voiesc să se mântuiască, adică pentru cei ce cred. Cu puterea divină a crucii se laudă Sfantul Apostol Pavel, în slăbiciunile sale omenești și în necazurile și strâmtorările pe care le îndura. Ea este pecetea divină de pe fața dreptcredincioșilor, pecete prin care aceștia au scăpat și scapă de urgiile vrăjmașilor văzuți și nevăuți. 

Crucea este semnul Fiului Omului, la a doua venire. Însuși Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Săi, care doreau să afle timpul celei de a doua veniri a Lui, precum și timpul sfârșitului Lumii că, între semnele care vor fi, "atunci se va arăta pe cer și semnul Fiului Omului"(Matei 23, 30), adica sfânta cruce. Cuvintele acestea arată, pe de o parte, că Însuși Domnul Hristos confirmă valoarea sfintei cruci, în iconomia divină, în istoria mântuirii neamului omenesc, și aici, în mod special, cinstea ei cea mai mare, la Judecata din urmă, iar pe de altă parte, aceste cuvinte sunt și o mărturie și o recunoștere, că sfânta Cruce, "semnul Fiului Omului", pe cer, era cunoscută de către ascultători, ca un real semn divin, despre care n-a mai fost nevoie să-L întrebe pe Domnul, nimeni, nimic.

          Cultul crucii este cultul păcii, în toate dimensiunile și direcțiile ei, dogmatice, morale și sociale. De aceea, dreptcredincioșii creștini, făcăorii de cruci, pe fețele lor, sunt, în chip firesc, și făcători de pace și odată cu aceasta, ei devin, cu adevărat, fiii lui Dumnezeu.