Monahul este omul Evangheliei, aceasta însemnând că el este o ființă umană care este însetat după mântuirea în Hristos. Monahul plânge pentru întreaga lume, el fiind un om care se roagă, aceasta fiind principala lui ocupație. El se roagă neîncetat pentru pacea a toată lumea, se mistuie în rugăciuni pentru frații lui de suflet și îngenunchează zi și noapte pentru îmbunarea Lui Dumnezeu în numele omenirii păcătoase și pline de indiferență.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că toți cei care doresc să fugă de nedreptățile și de toate aspectele negative și contrare vieții creștine care sunt în lume, aleg să fugă în pustie: „Aş dori tot atât de mult ca şi voi, ba încă mai mult, şi adeseori m-am rugat să nu mai fie nevoie de mănăstiri. Aş dori să fie în lume atât de mare înţelegere şi bună rânduială, încât nimeni să nu mai aibă nevoie să fugă în pustie. Dar pentru că toate s-au întors cu susul în jos, iar oraşele, deşi au tribunale şi legi, sunt pline de fărădelegi şi de nedreptăţi, iar pustia gâlgâie de roadele vieţuirii creştine, oamenii care doresc liniştea părăsesc oraşele şi îmbrăţişează pustia.”( Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre Feciorie, Apologia vieții monahale, Despre creșterea copiilor, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001, p. 91.) Din această cauză nu este drept a blama pe cineva care incearcă să scape de această viață plină de frământări și tulburări, ei încercând să găsescă un loc mai liniștit, unde virtutea poate să crească și să rodească. Sfântul Ioan Gură de Aur îi ceartă dimpotrivă pe cei care fac ca orașele să fie niște locuri așa de neprielnice pentru locuirea duhovnicească. Mântuirea nu este exclusă din aceste locuri, dar știind câți de puțini vor reușii să fie cetățeni ai raiului, poate o emigrare din aceste locuri încărcate cu multă neliniște și griji, aduce o șansă în plus. Bunurile cu adevărat de valoare nu sunt bunurile lumești, aurul, averile, ci sunt bunurile rupte de această lume sunt bunurile care radiază a duhovnicie. Cu mult folos sunt întrebările  Sfântului Părinte Capadocian, Ioan  Gură de Aur: „Spune-mi, te rog, pe cine fericim cu toţii? Despre cine spunem că trebuie imitat? Să imităm pe cel veşnic înşelat, care are nevoie mereu de alte pahare mai înainte de a goli pe primul, pe cel care simte mereu această nevoie, sau pe cel care-i mai presus de această trebuinţă, căruia nu-i este sete niciodată şi nu-i nicicând atras de nevoia de a bea? Nu seamănă oare cel dintâi cu un bolnav de friguri care simte cea mai cumplită nevoie de băutură şi nu se mai satură, chiar dacă băutura ar curge ca dintr-un izvor, iar cel de-al doilea nu este oare cu adevărat liber, cu adevărat sănătos? N-a ajuns el să aibă o fire superioară firii omeneşti?”( Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre Feciorie, Apologia vieții monahale, Despre creșterea copiilor, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001, p. 99.)

Boala de bogății și de toate cele lumești este o boală mai grea decât beția. Toți cei care au scăpat de această boală sau măcar încearcă să scape de ea, să-i găsească un leac, nu trebuiesc jeliți, ci din contră ei trebuiesc felicitați, pentru că au scăpat de război și lupta, au găsit leac la boală. Întru cât bogățiia și averea unui om poate fi gasită și în cele mai sărace locuri, unde sufletul se înalță duhovnicește, liber fără opreliști. Lupta noastră este să fim stăpâni peste averile cerești nu peste averile din această lume, toate fiind trecătoare. Bogăţia virtuţii este foarte mare, este cu mult mai plăcută şi cu mult mai dorită decât bogăţia din lume. Cei care au această bogăţie a virtuţii n-o vor schimba niciodată cu bogăţia lumească, chiar dacă tot pământul, cu munţii, mările şi râurile lui, s-ar preface în aur.

Viaţa, trăirea şi rugăciunea monahului trebuie să fie ca a îngerilor, toţi ştiim că îngerii sunt: duhuri slujitoare, trimişi să slujească pentru cei ce vor să moştenească mântuirea (Evrei 1,14), aşa şi rugăciunea monahului se direcţionează către Dumnezeu cu dublu mesaj: o dată pentru el şi o dată pentru noi. “Ajutând, miluind, mângâind şi iubind pe aproapele, te mântuieşti pe tine. Rugăciunea mea este să te hrănesc pe tne, să te adăp pe tine, să te odihnesc şi folosesc pe tine. Că mai înaltă este dragostea întru rânduiala sa decât rugăciunea. Că rugăciunea este numai una din faptele bune, iar dragostea este legătura desăvârşirii. Dragostea pe toate faptele bune le cuprinde. … Nevoinţa monahului este rugăciunea neîncetată ajutată de post. Rugăciunea şi postul sunt cele două arme de apărare, cele două aripi cu care se urcă până la scaunul Lui Hristos. Monahul trebuie să fie o candelă veşnică, mereu aprinsă prin neadormita rugăciune”.( Arhimandrit Cleopa Ilie, Lumina şi faptele credinţei, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994, pp. 182-184.)  ,,Relaţia omului cu Dumnezeu nu este prin ştiinţă, nici prin putere, ci prin dialog. Iar cea mai eficientă formă de dialog cu Dumnezeu o constituie rugăciunea. Monahul nu poate gândi că poate lupta împotriva diavolului şi a pornirilor noastre păcătoase fără nebiruita armă a rugăciunii. Călugărul fiind prin excelenţă un om de rugăciune… Dacă rugăciunea, printr-o definiţie dintre cele mai comune este dialog cu Dumnezeu, putem spune că prin toate ispitele şi prin toate luptele la care-l supune pe om, diavolul vrea să împiedice stabilirea noastră în dialog, în participare la firea divină: prin care ne-a dăruit preţioase şi foarte mari făgăduinţe pentru ca, scăpaţi fiind voi de stricăciunea poftei care este în lume, să deveniţi părtaşi ai firii celei dumnezeieşti (II Petru 1, 4) prin Logos. Astfel rugăciunea este o înălţare a sufletului, căci prin rugăciune sufletul omului se uneşte în mod măreţ cu Dumnezeu şi chiar mai mult, dobândeşte asupra Lui Dumnezeu o stăpânire extraordinară. Prin rugăciune se face între noi şi Hristos cea mai dulce şi cea mai slăvită legătură. Prin rugăciune intrăm în corurile îngerilor, luând parte la adorările lor şi la laudele lor. Prin rugăciune, noi încetăm să mai fim oameni muritori şi plini de patimi şi ne îmbrăcăm deja mai dinainte cu strălucirile nemuririi noastre. Rugăciunea ne înalţă la Dumnezeu, această înălţare transfigurându-ne sufletul. Omul când înalţă rugăciune către Hristos devine sanctuar în care Hristos îşi face locuinţă. Rugăciunea ne ridică până la Dumnezeu, ne uneşte cu El şi ne trece în rândurile îngerilor care aduc slavă Lui Dumnezeu. Mai putem spune că rugăciunea este şi o armă împotriva diavolului. Răul sub orice formă se prezintă, este mereu departe de sufletul fidel datorită rugăciunii, care ne dă mai dinainte nemurirea noastră. Un suflet care nu se roagă este mort. În concluzie, rugăciunea ne apără, ne salvează doar atunci când iasă şi se înalţă dintr-un suflet atent şi dintr-o inimă rugătoare şi smerită. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că ”Tăria împăratului stă în multă armată, iar tăria pustnicului stă în multă rugăciune.” Un monah trebuie să știe că se va confrunta și cu ispite: trândăvia, somnul, mânia, slava deșartă și altele.( Sf. Ioan Gură de Aur, Bogăţile oratorice, Editura Pelerinul Român, Oradea, 2002, pp. 477-481.)

Monahul este omul Evangheliei, aceasta însemnând că el este o ființă umană care este însetat după mântuirea în Hristos. Monahul plânge pentru întreaga lume, el fiind un om care se roagă, aceasta fiind principala lui ocupație. El se roagă neîncetat pentru pacea a toată lumea, se mistuie în rugăciuni pentru frații lui de suflet și îngenunchează zi și noapte pentru îmbunarea Lui Dumnezeu în numele omenirii păcătoase și pline de indiferență.

Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că colaborarea noastră cu Dumnezau aduce credința, pe care o purtăm toți în noi. Nu numai chemarea inițiată de harul lucrează mântuirea, ci și intenția celor chemați  căci mântuirea este necesară dar nu este impusă. Toți au fost chemați însă nu au răspuns toți. Harul dumnezeiesc ni se acordă tuturor în mod gratuit, dar el trebuie să întâlnească din partea noastră o receptivitate sau vrednicie, de aceea cei care  nu răspund la chemarea lui Dumnezeu prin har,  nu se mântuiesc. Harul care ajută la săvârșirea faptelor mântuitoare fiindcă să vârșește principala lucrare  în mântuirea subiectivă este în chip cu totul necesar.ș Dumnezeu face începutul mântuirii noastre prin harul energiilor Sale, restaurând chipul și libertatea umană slăbită prin păcat, dar nu desființate. Asceza este o vibrare a sufletului, o înălţare a monahului prin rugăciune către Dumnezeu. Iată ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur despre rugăciune: ,,Puterea rugăciunii a întrecut puterea focului, a ţinut în frâu furia leilor, a destrămat războaie, a oprit lupte, a făcut să dispară furtuni, a alungat demoni, a deschis porţile cerului, a tăiat legăturile morţii, a pus pe fugă boli, a risipit defăimări, a ţinut în loc tulburarea cetăţilor, a făcut să dispară nenorocirile venite de sus şi cele provocate de om, într-un cuvânt, rugăciunea a risipit tot ceea ce ne poate înspăimânta. Iar când vorbesc de rugăciune, nu mă refer la simpla rostire a rugăciunii, ci la acea rugăciune care izvorăşte din adâncul cugetului. Aşa cum, chiar de se vor abate asupră-le mii de vânturi potrivnice, copacii ale căror rădăcini sunt întinse în adâncime nu se frâng, nici nu sunt doborâţi, fiindcă rădăcinile le sunt înfipte cu străşnicie în adâncul pământului, întocmai în acelaşi chip se întâmplă şi cu rugăciunile care se înalţă de jos, din adâncul cugetului: înrădăcinate temeinic, se vor înălţa către cer şi nici o judecată potrivnică nu le abate din drum. De aceea a spus şi profetul: Din adâncuri strigat-am către tine, Doamne (Psalmi 129,1).”( Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre necunoaşterea lui Dumnezeu, Editura Herald, Bucureşti, 2007, p. 73).

Călugărul este omul care a lăsat totul pentru a trăi exclusiv pentru Dumnezeu, conştient fiind de faptul că realizarea religiei creştine nu se identifică cu simpla împlinire a perceptelor unei morale utilitariste şi antropocentrice, ci are în centru unirea omului cu Dumnezeu. Astfel putem spune că monahul raportează la divinitate întreaga sa viaţă.