Cei ce au primit cuvântul lui, s-au botezat şi în ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de suflete. Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni. Şi tot sufletul era cuprins de teamă, căci multe minuni şi semne se făceau în Ierusalim prin apostoli, şi mare frică îi stăpânea pe toţi. Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte. Şi îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare. Şi în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii, lăudând pe Dumnezeu şi având har la tot poporul. Iar Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau (Fapte 2, 41-47).

După botezul primilor trei mii de creştini, ca urmare a predicii susţinute şi a faptelor minunate săvârşite de Sf. Apostoli, s-au mai botezat încă două mii de creştini şi cu acest număr de cinci mii de creştini a început practic viaţa bisericii primare. Primii creştini erau îndrumaţi de Sfinţii Apostoli şi duceau o viaţă curată, sfântă, fără pri-hanî. De la început, Sfinţii Apostoli au avut rolul de propovăduitori şi conducători ai primei Biserici creştine. Ei botezau mulţimile (Fapte 2), alegeau pe diaconi (Fapte 6), judecau în numele întregii comunităţi (Fapte 4 şi 5); de asemenea, ei administrau bunurile comune şi pedepseau abaterile, păstrând astfel ordinea şi disciplina în prima comunitate creştină (Fapte 5).
Biserica înseamnă adunare, obşte, pentră că nimeni nu se mântuieşte singur, ci cu ajutorul lui Dumnezeu, împreună cu ceilalţi şi cu ajutorul celorlalţi. Dacă omul este o fiinţă eminamente socială, atunci şi Biserica este o institutie cu caracter social, care îşi are rădăcinile în voia lui Dumnezeu, prin lucrarea Duhuli Sfânt. Dar ca orice societate în care oamenii sunt diferiţi prin fondul şi aspiraţiile lor, şi primele comunităţi creştine s-au dovedit imperfecte . Dacă citim Epistolele Sf. Apostol Pavel, ne vom da seama că aproape în fiecare comunitate creştină apar probleme care tulbură viaţa de obşte şi pe care apostolul le rezolvă cu răbdare, prin sfaturi folositoare şi exemple de purtare. Tot din Epistolele Sf. Pavel, vom obseva că acesta îi laudă pentru viata lor de sfinţenie, de curăţie morală, de statornicie în credintă, de jertfelnicie, dar nu se sfieşte ci din contră este foarte tranşant în descoperirea şi pedepsirea abuzurilor şi nedreptăţilor Aceasta este Biserica lui Hristos, Biserica sfinţilor şi a martirilor, întemeiată pe jertfa de pe Cruce a Mântuitorului, pe învăţătura Apostolilor şi pe sîngele a zeci şi zeci de mii de martiri din toate timpurile, începând din vremea Apostolilor, cu Sf. Arhidiacon Ştefan, primul martir al Bisericii şi continuînd secole dea rîndul până în vremurile noastre. Biserica dintotdeauna a născut sfinţi, a fost slujită de sfinţi şi are nevoie şi astăzi de membrii cu o viaţă cât mai aproape de cea a sfinţilor.
Chemarea tuturor spre sfinţenie, este o invitaţie la gustarea din ospăţul credinţei pe care Dumnezeu îl pregăteşte tuturor celor care vor să-i urmeze. „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede pe sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze” (Matei 16, 24). Ca fii ai lui Dumnezeu după har şi fii ai Bisericii luptătoare de pe pămînt, sîntem datori să fim „următori lui Hristos”, să trăim duhovniceşte pe pămînt şi să ne facem vrednici de Împărăţia Cerurilor. Chemarea Mantuitorului Hristos se adresează deopotrivă tuturor oamenilor şi aceasta s-a justificat în timp prin numărul mare de sfinţi care au ales calea crucii care duce spre Împărăţia lui Dumnezeu. Ca fii sufleteşti ai sfinţilor care ne-au născut în Hristos sîntem datori să le urmăm credinţa lor dreaptă, să le urmăm viaţa lor sfîntă, dragostea lor pentru Dumnezeu, rîvna lor pentru Evanghelie, evlavia lor pentru sfînta rugăciune. Nu ne putem mîntui, dacă nu imităm după putere viaţa sfinţilor.
Dacă ne punem însă întrebarea cine sunt sfinţii, cu siguranţă am găşi o mulţime de răspunsuri care să ne dezvăluie o imagine cât mai aproape de realitate, pentru că şi sfinţii s-au deosebit între ei prin modul în care au ales să slujască lui Dumnezeu. Am putea spune de exemplu, că sfinţii sunt aceia care au purtat vestea Evangheliei sau învăţătura Domnului până departe, sădindu-o în inimile oamenilor de peste tot pământul de-a lungul vremurilor, iar aceia sunt Apostolii, care au predicat şi au dus pânî la marginile lumii mesajul învăţăturii Domnului Iisus Hristos. Sfinţii sunt aceia care au cunoscut bine învăţătura Domnului, ba încă dinainte au arătat lucrurile ce aveau să fie, iar acestia sunt Proorocii care cunosteau „adevărul lucrurilor”, luminaţi fiind de Duhul Sfânt, mai înainte ca acestea să se împlinească. Sfinţii sunt cei care secole dea rândul s-au luptat să păstreze şi să promoveze adevărurile de credinţă care erau permanent atacate de eretici. Aceştia sunt Sfinţii Părinţi ai Bisericii, care au devenit prin rîvna şi munca neobosită, stâlpi ai Bisericii dreptmăritoare pe care nici porţile iadului nu o vor birui.
Am arătat până acum care sunt câteva dintre categoriile de sfinti, respectiv Apostoli, Prooroci sau Învăţători, Mărturisitori, Mucenici, Ierarhi sau clerici în general şi Cuvioşi. Misiunea lor a fost diferită şi de aici şi particularităţile care definesc sfinţenia lor. Modelul lor s-ar putea să ni se pară prea îndepărtat de viaţa noastră cotidiană, iar sfinţenia lor o vocaţie rezervată doar anumitor persoane, în timp ce Dumnezeu ne spune foarte clar „că scris este: Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt” (I Petru 1, 16). Îndemnul nu se adresat doar ucenicilor, ci tuturor oamenilor, pentru că sfinţenia este de fapt starea naturală spre care trebuie să tindă tot omul care poartă în sine pecetea Chipului Creatorului. Sfinţenia este vocaţia tuturor oamenilor pentru că toţi pot dobândi spiritul de jertfă al Apostolilor şi al ucenicilor, smerenia cuvioşilor, bărbăţia mucenicilor, rugăciunea sihaştrilor, sfinţenia drepţilor, curajul şi statornicia în credinţă a înaintaşilor.
Să rîvnim cu stăruinţă la modelul sfinţilor, deşi noi nu ne socotim sfinţi, dar trăim şi ne mîntuim în Biserica sfinţilor. Ei ne sînt părinţi, rugători, ajutători în necazuri şi modele de urmat. Asemănarea cu sfinţii presupune însă părăsirea unor obiceiuri şi patimi care degradează în mod constant nu numai persoana în sine ci şi comunitatea credincioşilor în ansamblu. Mîndria, răutatea şi necredinţa ucid sufletul şi întunecă chipul lui Dumnezeu în om. Să cerem aşadar ajutorul tuturor sfinţilor, în frunte cu Maica Domnului, care aveau totul curat şi sfînt: şi trupul, şi mintea, şi cuvîntul, şi simţurile, şi sufletul şi să le cerem întotdeauna ajutorul zicând astfel: „Toţi Sfinţii, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi! Amin”.

Preot Neblea Valentin