Milostenia deschide „uşa” Împărăţiei lui Dumnezeu și împreună cu rugăciunea şi postul, ea ne face „bogați” atât trupeşte cât mai ales sufleteşte. De aici vine şi îndemnul Sf. Paisie Aghioritul de a fi milostivi, adică de a „risipi” pentru a deveni bogaţi duhovniceşte. „Milostenia naşte milostenie”, pentru că cel care îl miluieşte pe sărac, Îl împrumută de fapt pe Dumnezeu.

Postirea nu se desparte de „mila” faţă de săraci. Mulți oameni din societatea actuală agonisesc mult, și totuși au mai multe probleme, deoarece nu-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate binefacerile Lui și nu fac milostenie ca să aline nefericirea semenilor. Şi astfel, ei se lipsesc de lucrarea harului dumnezeiesc. A face milostenie, după putere, înseamnă mai mult decât a nu face deloc. Pentru că, vinovat nu este cel care nu a putut să facă bine, ci acela care a putut şi n-a vrut.

Nu trebuie uitat faptul că milostenia față de cei îndureraţi, bolnavi, văduve, orfani, săraci etc. ajută foarte mult şi pentru odihna celor adormiţi în Domnul.

Să dăruim celui care cere fără să cercetăm. Chiar dacă nu are nevoie, să-i dăm totuși. Legat de acest aspect sensibil, Sf. Paisie Aghioritul a fost întrebat dacă unui om rău şi leneş trebuie să-i dăm milostenie. Cuvioșia sa a răspuns: „Oare, noi merităm toate aceste daruri şi milostenii pe care ni le dă Dumnezeu? Sau plăcem noi lui Dumnezeu? Şi cu toate acestea El ne miluieşte. Trebuie să ne placă de cineva, ca să-l ajutăm?” (Atanasie Rakovalis, „Părintele Paisie mi-a spus...”, Edit. Evanghelismos, Bucureşti, 2002, p. 110).

Omul milostiv este cel mai înţelept, întrucât dă lucrurile pământeşti, stricăcioase şi cumpără pe cele nestricăcioase, cereşti. În schimb, cel lacom de bani este lipsit de înțelepciune, deoarece mereu adună, iar în cele din urmă agoniseala lui o ia alţii. Avarul, prin economiile adunate, îşi cumpără de fapt „iadul”.

Cei nepăsători şi nemilostivi au inimile pline de nelinişte, pe când cel cu suflet milostiv totdeauna este îndestulat de dragostea şi de binecuvântările îmbelşugate ale lui Dumnezeu. Așa este când hrănim pe cei necăjiți cu dragoste și din dragoste pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, fără a urmări vreun interes personal.

„Cel ce face fapte bune dar priveşte la răsplată, este un năimit. Iar cel care se îndepărtează de păcat ca să nu meargă în iad tot de sine se îngrijeşte. Însă cel care face fapte bune din dragoste, fără ca să se gândească la răsplata cea cerească şi nu păcătuieşte ca să nu-L rănească pe Hristos, Făcătorul său de bine, Care a fost rănit sus pe Cruce ca să ne răscumpere cu Prea scumpul Său Sânge, iar din mărime de suflet nu vrea să meargă în iad ca să nu-L mâhnească, acesta nu este numai lucrător bun, ci şi un fiu bun al lui Dumnezeu” (Sf. Paisie Aghioritul, „Epistole”, Edit. Evanghelismos, Bucureşti, 2005, pp. 205-206).

„Dispoziţia sufletească” cu care cineva face o faptă bună este totul. Jertfa pentru aproapele ascunde de fapt marea noastră dragoste pentru Iisus Hristos. Cei care vor să miluiască, dar nu au nimic să dea şi suferă pentru aceasta, fac milostenie cu sângele inimii lor.

„Un bogat are ce să dea, dar nu dă. Un sărac vrea să dea, dar nu dă pentru că nu are ce să dea. Diferă unul de altul. Bogatul dacă dă simte şi o mulţumire. Pe sărac îl doare, căci vrea să facă o milostenie, dar nu are ce să dea, şi suferă în mod firesc; în timp ce de ar avea, ar fi dat şi n-ar fi suferit. Dispoziţia cea bună se vede din fapte.

Dacă cineva cere de la un sărac milostenie şi săracul, deşi este în lipsă, îi dă, atunci săracul ce a dat va simţi o bucurie duhovnicească, indiferent dacă acela se duce şi bea rachiu cu ei, şi Dumnezeu va lumina pe cineva să-i trimită şi lui ajutor material” (Sf. Paisie Aghioritul, „Trezire duhovnicească”, Edit. Publistar, Bucureşti, 2000, p. 160).

Părintele Porfirie zicea că nu există milostenie mai mare, pe care putem să o facem altora, decât propria noastră sfinţire (Părintele Porfirie, „Antologie de sfaturi şi îndrumări”, Edit. Bunavestire, Bacău, 2002, p. 355). „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Mt. 5, 7).