Trimiterea sau chemarea misionară a Bisericii îşi are temeiul în universalitatea mântuirii în şi prin Iisus Hristos. Aşadar, Biserica este trimisă în lume, fiind misionară prin originea şi prin natura ei.

Misiunea Bisericii este o expresie a vieţii de comuniune a Sfintei Treimi, având la bază actul trimiterii Fiului în lume de către Dumnezeu Tatăl: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In. 3, 16); precum şi cel al trimiterii Duhului Sfânt: „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac” (In. 14, 16).

Datorită acestei chemări, Biserica este preocupată cu propovăduirea Evangheliei, în orice timp şi în orice loc, acum şi aici. Se poate spune că toţi creştinii și întreaga Biserică sunt într-o „stare de misiune”.

Sfânta Liturghia este lucrarea de taină în care creştinii se pregătesc pentru misiune, unde li se oferă Cuvântul Lui Dumnezeu şi deopotrivă Trupul şi Sângele Mântuitorului, ca „hrană” pentru pelerinaj.

Misiunea evanghelică (chemare la convertire) şi iubirea aproapelui constituie tocmai prelungirea Liturghiei euharistice în afara spaţiului şi timpului liturgic propriu-zis, slujire la care fiecare creştin este chemat să participe ca „mădular” al Trupului lui Hristos.

Biserica are nevoie de mărturia evanghelică a oricărui credincios, pentru că nici un „dar” nu este aşa de bine primit de Dumnezeu, ca acela de a aduce un suflet la pocăinţă.

De aceea, creştinul nu poate ţine „Vestea cea Bună” pentru sine, deoarece împărtăşirea din Cuvânt şi transmiterea lui, precum şi mărturisirea dreptei credinţei sunt esenţiale pentru îndumnezeirea omului, a cărei temei este unul exclusiv „christocentric” şi „sfinţitor” (John Meyendorff, „Sfântul Grigorie Palama şi mistica ortodoxă”, Edit. Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 78).

Această atitudine misionară a fiecărui credincios, ce vizează pe toţi cei care nu cunosc viaţa în Hristos, trebuie să fie în consens cu vorbele Apostolului Pavel, adresate conaţionalilor săi: „Fraţilor, bunăvoinţa inimii mele şi rugăciunea mea către Dumnezeu, pentru Israel, este spre mântuire” (Rm. 10, 1).

Iar semnul celor ce au ajuns la desăvârşire se vădeşte prin jertfa de sine asumată în schimbul vieţii oamenilor, lucru arătat de Sf. Pavel în epistolele sale: „Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine, după trup” (Rm. 9, 3); „Acum mă bucur de suferinţele mele pentru voi şi împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Hristos pentru trupul Lui, adică Biserica” (Col. 1, 24). Spre acest chip al asemănării cu Dumnezeu tind toţi sfinţii, adică spre dragostea desăvârşită faţă de aproapele.

Sfânta Biserică a manifestat dintotdeauna un interes deosebit în ceea ce priveşte propovăduirea Evangheliei: „Tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii dintre ei. Dar toate le fac pentru Evanghelie, ca să am şi eu parte de ea” (I Co. 9, 22-23).

Acum, după o experienţă bimilenară trăită pe calea creştinismului, se poate spune cu certitudine, că orice societate care nu are ca temelie pe Mântuitorul Iisus se va prăbuşi.

De aceea, în contextul zilelor noastre, misionarul trebuie să insiste ca societatea să fie condusă în spiritul creştin, întrucât numai atunci se poate vorbi atât despre o democraţie reală, cât şi despre dreptate şi solidaritate umană.

Orice popor se înalţă şi se perfecţionează din punct de vedere moral doar prin valorile creştine. Astfel, Evanghelia asumată și trăită, este sursa care reînnoiește viaţa societăţii, călăuzindu-ne paşii pe calea descoperită de însuși Domnul nostru Iisus Hristos.

BIBLIOGRAFIE

John Meyendorff, „Sfântul Grigorie Palama şi mistica ortodoxă”, Edit. Humanitas, Bucureşti, 2007.

Sfanta scriptura,Edit. Imb al BOR, Bucuresti, 2001.