Meditarea constă în a gândi doar la ceea ce e în Dumnezeu, privind numai la cele ale Lui, adâncindu-L numai pe El şi măreţia Lui şi stăruind cu mintea numai în El, fără a ne mai preocupa de cele de jos, care ţin de trup (Sf. Isaac Sirul, „Cuvinte către singuratici”, Edit. Deisis, Sibiu, 2005, p. 110).

Cugetarea asupra faptului că omul e trecător pe pământ are un real folos pentru îndreptarea vieţii şi pentru pregătirea trecerii la cele veşnice. Cel care meditează la moarte nu mai îndrăzneşte să greşească înaintea lui Dumnezeu, din acest motiv cugetarea duhovnicească este o cale spre nemurire. Dar nu de moarte trebuie să se teamă omul, ci mai ales de pierderea sufletului său.

A fost concretizat chiar şi un model duhovnicesc, prin care să ne răstignim împreună cu Hristos şi astfel să biruim mai lesne patimile. Cele patru „cuie duhovniceşti” care ne pironesc pe crucea Domnului Iisus sunt: aducerea aminte de moarte, despre care Sf. Ioan Scărarul spune că e cea mai de trebuinţă lucrare, întrucât depărtează toate patimile; aducerea aminte de judecată; aducerea aminte de rai și ducerea aminte de iad.

Sf. Paisie Aghioritul grăiește în același duh: „Să-ţi aminteşti mereu de Dumnezeu, de moarte, de judecată, de Rai!” (Paisie Aghioritul, „Mica Filocalie”, Edit. Egumeniţa, Galaţi, 2009, p. 148).

În ceea ce priveşte cugetarea la moarte, la judecată şi la chinurile iadului, Părintele Paisie spune că nu este cu putinţă să petrecem ziua de astăzi cu evlavie, dacă n-o socotim ca pe ultima zi a vieţii noastre. De aceea, el sfătuia să ne culcăm în fiecare seară şi să ne trezim cu amintirea „focului veşnic”. În felul acesta nu vom mai păcătui.

„Amintirea morţii să fie cu tine şi când dormi şi când te scoli, ca şi cum ai spune rugăciunea lui Iisus. Nu vei avea în somn un ajutor mai special decât acesta. Iar dovada autenticităţii celor care consimt din toată inima şi îşi amintesc de moarte este voinţa nelipită de orice lucru creat şi tăierea desăvârşită a voii proprii” (Idem, p. 137).

Aducerea-aminte de moarte trebuie să fie însă plină de nădejde: „Dacă ne aducem aminte de moarte cu nădejde în Dumnezeu, vom cunoaşte deşertăciunea acestei lumi şi vom fi ajutaţi duhovniceşte. De aceea să aducem în mintea noastră Judecata lui Dumnezeu şi să nu uităm că vom fi judecaţi pentru păcatele pe care le-am făcut şi de care nu ne-am pocăit” (Paisie Aghioritul, „Patimi şi virtuţi”, Edit. Evanghelismos, Bucureşti, 2007, p. 29).

În același timp, Sf. Paisie Aghioritul a insuflat şi nădejdea în Înviere şi în viaţa veşnică: „Hristos a biruit moartea, a călcat-o şi a nimicit-o. Astfel, noi creştinii când murim, o facem cu siguranţa Învierii noastre, cu harul lui Hristos care este începătura celor adormiţi” (Paisie Aghioritul, „Mica Filocalie”, p. 138).

Într-adevăr, aducerea-aminte de moarte cuprinde în ea multe virtuţi, fiind „născătoare a plânsului, îndemnătoare la înfrânarea de la toate, aducătoare aminte de gheenă, mamă a rugăciunii şi lacrimilor, strajă a inimii, neataşament de lut, izvor de perspicacitate unită cu discernământ, ai cărei copii sunt dubla frică de Dumnezeu, şi ca o curăţire a gândurilor pătimaşe din inimă, şi care cuprinde în sine multe porunci ale Domnului” (Filotei Sinaitul, „Trezia minţii şi cerul inimii”, Edit. Deisis, Sibiu, 2009, p. 98).

 Bibliografie

Sf. Isaac Sirul, „Cuvinte către singuratici”, Edit. Deisis, Sibiu, 2005

Paisie Aghioritul, „Mica Filocalie”, Edit. Egumeniţa, Galaţi, 2009,

Paisie Aghioritul, „Patimi şi virtuţi”, Edit. Evanghelismos, Bucureşti, 2007

Paisie Aghioritul, „Patimi şi virtuţi”, Edit. Evanghelismos, Bucureşti, 2007

Filotei Sinaitul, „Trezia minţii şi cerul inimii”, Edit. Deisis, Sibiu, 2009