În urmă cu mai mult de un an se clarifica incertitudinea legată de data de naștere a Arethiei Tătărescu, născută Piteșteanu. Găsirea medalionului de botez al acesteia de către un colecționar târgujian (nimeni altul decât Adrian Tudor-Drăghici), urmată de cercetările în arhive, au arătat că soția fostului prim-ministru al României, Gheorghe Tătărescu, s-a născut în data de 16 noiembrie 1889, la București și nu pe 16 septembrie același an. 
    După copilăria și adolescența petrecute mai mult în Belgia, pentru că la vârsta de opt ani a rămas orfană de tată și a plecat împreună cu bunica paternă în străinătate, se reîntoarce alături de frații săi în România în anul 1916, la vârsta de 27 de ani. În refugiul autoimpus de la Tismana, în Gorj, îl cunoaște pe tânărul locotenent Gheorghe Tătărescu, cu care se și căsătorește în toamna aceluiași an. 
Tânărul cuplu se va stabili la moșia de la Poiana din Gorj, unde vor locui în fiecare vară, împreună cu cei doi copii, Sanda-Maria și Tudor. Intrat în politică după Războiul de Întregire, Gheorghe Tătărescu își construiește o locuință și la București, care va fi ridicată după indicațiile Arethiei, mare iubitoare a artelor și frumosului, în general. Animată permanent de dorința de a face bine și de a îmbunătăți, pe cât posibil, viața semenilor săi, Arethia se dedică actelor de binefacere, sociale, dar și culturale pe teritoriul Gorjului. Înființează Liga Națională a Femeilor Române din Gorj, în care le cooptează pe toate doamnele din Gorj iubitoare de frumos și de tradiții. 
A povesti în detaliu despre fiecare act cultural sau social întreprins de Arethia Tătărescu atâta timp cât s-a aflat la conducerea Ligii Femeilor Gorjene, cum s-a mai numit organizația, ar necesita sute de pagini. De altfel, aceste activități au fost evocate în numeroase articole și lucrări care i-au fost dedicate. Ne limităm doar la a le enumera la modul general: înființarea atelierelor de țesătorie unde a angajat sute de tinere femei care țeseau covoarele oltenești, stilizate de Arethia după motivele tradiționale găsite prin casele țăranilor; organizarea unor expoziții cu aceste covoare și costume tradiționale, care adunau înflăcărate aprecieri în țară și în străinătate și care se vindeau la prețuri bune, sumele adunate servind la desfășurarea altor proiecte culturale sau caritabile; construirea unui sediu pentru Muzeul Gorjului, pe Digul Jiului din Grădina Publică; ridicarea unui mausoleu peste mormântul Eroinei de la Jiu, Ecaterina Teodoroiu; amenajarea casei memoriale a Cătălinei Teodoroiu de la Vădeni; amenajarea casei memoriale a lui Tudor Vladimirescu de la Vladimir; finanțarea reparațiilor și a construcției a numeroase lăcașuri de cult din tot județul; terminarea construcției Bisericii Eroilor de pe Calea Eroilor; cununarea religioasă, împreună cu soțul său, Gheorghe Tătărescu, a sute de cupluri de țărani care trăiau în concubinaj de zeci de ani; amenajarea Castrului Roman de la Bumbești Jiu și a Peșterii Muierii de la Baia de Fier; coordonarea activității de Cruce Roșie în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial și ajutorarea văduvelor și orfanilor de război, precum și a refugiaților basarabeni. 
Imensă activitate și atât de importantă, în toate laturile sale. Dar poate cea mai semnificativă, prin impactul cultural pe care l-a avut asupra posterității, o reprezintă aducerea lui Constantin Brâncuși în Gorj, pentru a ridica un monument dedicat eroilor gorjeni căzuți în Primul Război Mondial – Monumentul Recunoștinței fără Sfârșit. De la acest prim monument, geniul creator al sculptorului plecat de tânăr din Hobița Gorjului avea să dezvolte cea mai importantă operă a sa – Ansamblul Monumental Calea Eroilor. Deopotrivă creație artistică, arhitecturală și urbanistică, Ansamblul de la Târgu Jiu va străbate orașul de la vest la est ca un ax, ca o Via Sacra.
Contemporanii au iubit-o și au respectat-o pe Arethia, oferindu-i în anul 1936 titlul de Cetățean de Onoare al orașului Târgu Jiu. Alții, din cauza acestor inițiative greu de cuprins pentru mințile mai modeste, l-au atacat pe soțul liberal, gândind la cine-știe-ce avantaje politice pe care le-ar fi obținut acesta. Fiecare după puterile sale sufletești! Însă Arethia a mers mai departe, căutându-i mereu pe oamenii care aveau nevoie de ajutor. Timpurile se schimbau. Trăise vremuri minunate în preajma membrilor Casei Regale, vizitând și fiind vizitată de mari nume ale aristocrației europene, de personalități ale culturii din țară și de pe continent. I-a cunoscut și le-a cultivat prezența, dar fără a uita de Gorjul pe care îl adoptase în totalitate, din dragoste pentru soțul său. Și acolo, la Poiana, se desfășura în fiecare vară alternativa unei vieți mondene la care ar fi avut dreptul și pe care și-ar fi permis-o, datorită averii sale impresionante. Dar a ales să facă altceva cu banii. O parte mergea să finanțeze cariera politică a lui Gheorghe Tătărescu, iar altă parte completa proiectele culturale și sociale, atunci când nu ajungeau banii strânși din vânzarea covoarelor țesute în atelierele Ligii.
Și a îngăduit Cel de Sus ca această femeie extraordinară să trăiască o experiență de o duritate greu de conceput. Anii de după Al Doilea Război Mondial au adus cu ei instaurarea regimului bolșevic și prigonirea tuturor familiilor de politicieni ai vechiului regim și a familiilor avute. Deși acceptă să facă parte din Guvernul Petru Groza instaurat în martie 1945 și din delegația română care va semna Tratatul de Pace de la Paris, cu speranța că va putea să atenueze impactul influenței sovietice în România, Gheorghe Tătărescu va fi îndepărtat din Guvern în 1947 și i se va impune domiciliu forțat la București și apoi, la Poiana. O decizie deliberată, pentru că ar fi putut să plece la Paris împreună cu întreaga familie, dar a pus pe primul plan datoria sa de politician român.
În dimineața zilei de 20 aprilie 1950, în timp ce toți ai casei dormeau, un grup de reprezentanți ai „puterii populare” a intrat cu forța în casa familiei Tătărescu din strada Polonă 19 și le-au spus celor din casă că trebuie să o părăsească în două ore, fără a lua nimic cu ei: „Au scos o hârtie de confiscare din partea Primăriei și ne-au spus că nu avem voie să luăm nimic, absolut nimic din casă pentru că este un bun al poporului (..). Mama a leșinat atunci, am așezat-o în grădină pe un scaun. A vrut să-și ia ceva ce era al ei și nu i-au dat voie”, își aducea aminte Sanda Tătărescu-Negropontes.
Le-a fost stabilit domiciliu forțat în strada Mircea Vodă nr. 38, într-o zonă rău famată a Bucureștiului. Peste doar două săptămâni, Gheorghe Tătărescu avea să fie arestat și, fără a fi judecat, a fost ținut în arestul poliției până în anul 1955, timp în care s-a îmbolnăvit grav de tuberculoză osoasă. Odată cu el, au fost arestați și fiica, Sanda, frații și alți membri ai familiei. 
Despre acea perioadă cruntă, Sanda Tătărescu-Negropontes își amintea: „În familia noastră aș zice că drama a luat proporții aproape de... Kafka. A fost, la un moment dat, arestarea tatălui meu, arestarea mea, arestarea celor patru frați, doi cumnați, două cumnate... Eram unsprezece arestați. Fratele meu își făcea studiile la Paris și tatăl meu, în noaptea arestării lui, așa, foarte încet, șoptit, mi-a spus: «Trimite vorbă lui Tudor că orice s-ar întâmpla, să nu se întoarcă». Acest ordin al tatălui meu a fost respectat de Tudor, dar în detrimentul sănătății lui. A avut un șoc așa de teribil, încât a făcut o formă de schizofrenie. A fost internat într-un azil psihiatric, a fost foarte ajutat de soția lui De Gaulle. Tatăl meu, fiind mare decorat al Legiunii de Onoare, Tudor a fost internat la Villejuif, în pavilionul celor cu Legiunea de Onoare. S-a prăpădit acolo, în această teribilă dramă, și nici nu a putut fi adus în România și niciunul dintre noi, mama ori eu, tata, săracul, nu mai vorbim de el, niciunul dintre noi nu a mai putut să-l vadă. Deci, a fost dramatic. Iar pentru biata mama, nemeritat sfârșitul soartei ei, a avut soțul arestat, fiica arestată și fiul în azilul psihiatric”.
În dosarul penal al Arethiei Tătărescu de la CNSAS, P 103539, motivul pentru care aceasta a fost urmărită și i s-a stabilit domiciliu obligatoriu este rezumat în câteva cuvinte: „fost moșier, a posedat 200 ha teren agricol și inventar agricol. Este soția fostului ministru Tătărăscu Guță”.
După ce a fost eliberată din arest, Sanda Tătărescu-Negropontes și Ulise Negropontes au fost nevoiți să se angajeze acolo unde le-a dat voie noul regim: la deratizare, la o fermă de legume, în fabrică. Treptat, Sanda a început să dea meditații la limba franceză pentru a putea întreține familia, pe mama sa și pe cei doi copii. 
În iunie 1956, Arethiei Tătărescu și celorlalți membri ai familiei (Sanda și Ulise Negropontes) li se ridică domiciliul obligatoriu din str. Mircea Vodă. Ei se vor muta în strada Constantin Sandu-Aldea nr. 57, aproape de Parcul Herăstrău. Urmărirea lor de către organele de securitate va continua, așa cum rezultă din dosarul CNSAS. Astfel, într-o notă a Serviciului „C”, Secția I-a, Bir. IV al Ministerului Afacerilor Interne din 3 decembrie 1964, se arată că „întrucât după ridicarea restricțiilor domiciliare dosarul nu mai este necesar în cadrul biroului; / PROPUNEM; / - Să fie predat la arhivă pentru păstrare, cu mențiunea celui în cauză în evidența elementelor dușmănoase”.
Astfel, Arethia Tătărescu, o femeie care nu a făcut nici măcar o zi de politică în viața ei, care și-a folosit averea pentru a completa finanțarea tuturor proiectelor în care fondurile Ligii Femeilor Gorjene nu erau suficiente, a fost etichetată „element dușmănos al regimului” până la moartea sa. Pentru un regim condus de personaje ieșite din mocirla istoriei, venite cu bocancii cazoni ai Armatei Roșii peste Estul îngenuncheat al Europei, prin bunăvoința duplicitară a Vestului, nu aveau cum să conteze operele de artă, omagierea eroilor neamului, păstrarea vie a istoriei și credinței sau ajutorarea celor sărmani și fără sprijin. 
Spre deosebire de toți cei care au ignorat sau au încercat să șteargă amintirea remarcabilelor înfăptuiri culturale și sociale ale Arethiei Tătărescu, noi, cei care ne bucurăm astăzi de moștenirea lăsată de aceasta și de Liga Femeilor Gorjene, este o datorie morală să îi aducem un continuu omagiu și să povestim, ori de câte ori avem ocazia, despre viața și realizările acestei Mari Doamne a Gorjului interbelic. 

Galerie foto