Nu-mi pot ierta că nu am fost într-atât de lucidă încât să pot păstra veșnic vie amintirea sărutului tău, conturul buzelor tale, aroma dulce a parfumului tău, fiecare inel al părului blond, mi-ai amețit rațiunea și am uitat că visul meu devenise o realitate ca un amalgam de trăiri, n-am băgat de seamă nici că povestea nopții de la munte avea să se sfârșească brutal. Te-am simțit in mii de feluri în acele câteva ore în care am fost atât de plină de tine, am cunoscut o altă latură a ta. Nu pot uita aroma vinului de pe buzele tale și felul în care zâmbeai doar pentru mine, a fost momentul în care am realizat că nu te pot pierde, că toate dorințele mele sunt legate de tine și că îndată ce tu nu ai mai fi, ar trebui să abandonez tot ce până atunci mă făcuse fericită. Acolo, în camera luminată doar de televizorul fără volum am stat pe canapea vorbind, uneori mâinile tale cuprinzându-mi obrajii ca mai apoi privirile noastre să se întâlnească și să mă poarte prin focuri de nedescris, ți-am simțit pielea arzând pe a mea și impregnând amintirea noastră ca o cicatrice care cu timpul se va estompa. Era în jurul orei 00,00 un ger aspru și fulgi de zapadă cădeau alene în lumina bolnăvicioasă a felinarului din fața cabanei, fumam ultima țigară și povesteam despre cum timpul a curs și a aliniat astrele în așa fel încât noi să trăim în acea seară prima noastră rătăcire. Mi-ai spus vorbe ce mai târziu m-au durut în umbra fericirii de atunci, m-ai strâns atât de tare în brațe și tot ce era frânt în mine a dispărut ca și când nu ar fi fost nimic ce trebuia vindecat, în seara aceea ai fost scut fricilor mele, n-ai lăsat vreo lacrimă să curgă. Apoi noaptea noastră a ajuns la zi și tot ce a rămas în urma iubirii era o scrumieră plină, câteva pahare goale și un zâmbet confuz pe fața mea, la momentul acela nu puteam crede că tot ce a ars în noi s-a consumat în doar câteva ore.