La data de 23 martie 2020 s-au împlinit 140 de ani de la moartea generalului Gheorghe Magheru. Figură emblematică a Revoluției de la 1848, acesta era originar din Bîrzeiul de Gilort, localitate aparținând comunei Albeni de astăzi, din județul Gorj. S-a născut într-o familie cu opt copii, tatăl fiind preot. De la acesta a învățat să scrie și să citească. Mama sa, Bălașa, i-a dat o educație aleasă, iar doinele și cântecele pe care i le cânta când era mic i-au insuflat dragostea față de tot ce însemna satul și oamenii lui, cu legendele și istoria sa.  

Familia Magheru este venită în județul Gorj din Transilvania, în secolul al XVI-lea, în timpul lui Neagoe Basarab. Localitatea unde au avut proprietate se numește astăzi Magherești, se află în apropierea minei de cărbuni de la Albeni și face parte din comuna Săcelu. Gheorghe Magheru a crescut în casa parohială și și-a petrecut copilăria pe dealurile înverzite ale comunei natale, împreună cu copiii satului. Bunicul generalului, tatăl popii Ion Măgheru și al căpitanului Șerban Măgheru, a fost protopopul Ion Măgheru, iar bunica se numea Stanca. Imaginea lor, în calitate de ctitori, apărea în pronaosul bisericii de zid din Bîrzei, de pe dealul din stânga Gilortului, construită la 1775. Copilăria lui Gheorghe Magheru trebuie să fi fost fericită și marcată de atmosfera de patriotism și preocupări militare ale rudelor apropiate. Unchiul său, Șerban Măgheru, s-a distins în războiul austro-ruso-turc din 1788-1792, fiind recompensat de domnitor cu caftan roșu și un cal domnesc. Exemplul înaintașilor a determinat, cu siguranță, alegerea carierei militare de către tânărul Gh. Magheru.

Adolescența și începutul carierei militare

Ca adolescent, la vârsta de 16-17 ani, Gheorghe Magheru a cunoscut frământările sociale ale poporului. Tânăr în formare, și-a luat ca model puternica figură a unui alt revoluționar oltean, Tudor Vladimirescu, conducătorul mișcării de la 1821, mișcare la care a participat și el în mod direct, fiindu-i aproape „Domnului Tudor”. Este evident că tinerețea i-a fost marcată de ideile de independență și unitate ale poporului român, tânărul Magheru având un spirit liber, care nu accepta nedreptățile. Mai târziu, și-a desăvârșit educația la școlile superioare din București și din străinătate. Îi plăcea studiul istoriei, avea legături de prietenie și de rudenie cu cărturarii vremii și, mai târziu, atunci când a intrat în administrație, i-a sprijinit pe aceștia în organizarea învățământului din țara noastră. A studiat la Viena, unde și-a luat licența în Drept. După înfrângerea Revoluției lui Tudor, s-a înrolat ca pandur și a luat parte la paza județului Gorj. După desăvârșirea studiilor, a participat, în fruntea unei armate de panduri, la Războiul ruso-turc din anul 1828. După terminarea conflagrației și a încheierii păcii de la Adrianopol în anul 1829, Magheru vine la București. Avea 25 de ani, era apreciat pentru calitățile lui militare și intelectuale, pentru cinstea, corectitudinea și spiritul său ager, își făcuse un bun renume printre conducătorii de atunci ai țării.

„Judecătorul țăranilor”

Eliberat din armată, a fost numit în magistratură, ca judecător de pace în județul Gorj, la Târgu Jiu, în anul 1830. Documentele vremii arată că Magheru făcea o figură aparte printre magistrații vremii, dând dovadă de înțelegere față de țăranii clăcași. El a dat dreptate țărănimii sărace în procesele care i se prezentau la Târgu Jiu. Ocârmuitorii județului Gorj din vremea aceea, cum au fost Cătuneanu-Piciu, Grigore Călinescu, Titu Bengescu, Constantin Niculescu și Constantin Cerchez au purtat corespondență cu el, atrăgându-i atenția asupra comportării lui ca președinte de tribunal, care nu trebuia să ia partea acelor țărani săraci. Prefectul Grigore Călinescu i-a întocmit, în anul 1834, un dosar, în care i se deschidea un adevărat proces privind activitatea sa progresistă. Acest dosar este intitulat «Pricina sărdar Gheorghe Magheru din Târgu-Jiu»[1]. În administrație și magistratură, Gh. Magheru a îndeplinit funcții de serdar până în 1837, paharnic până în 1841, polcovnic până în 1846. Cu autoritatea și atribuțiile pe care i le confereau aceste funcții, Gh. Magheru s-a preocupat de dezvoltarea orașului, a școlilor, de întemeierea unui spital. În 1840 a intervenit pe lângă domnitorul țării pentru înființarea drumului pe Defileul Jiului, a inițiat alinierea străzilor în oraș, amenajarea Grădinii publice, a încurajat industria manufacturieră locală.

Prietenii și Revoluția de la 1848

Între anii 1837-1847 întreține legături strânse cu Christian Tell, căpitanul Nicolae Pleșoianu (ambii gorjeni) și cu profesorul Ion Maiorescu de la Craiova, dar și cu armata lui Avram Iancu din Transilvania. Intelectual format în străinătate, Magheru cunoștea ideile progresiste ale vremii, care circulau în toată Europa. Conducătorii Revoluției de la 1848 urmăreau același vis de veacuri al poporului român, Unirea, realizată pentru puțin timp de către domnitorul Mihai Viteazul, la 1600. Încă o dovadă că în Gorj se găseau multe spirite revoluționare este faptul că și domnitorul român și-a pregătit armatele în Gorj, la Schela. În momentul izbucnirii Revoluției de la 1848 la Izlaz, în ziua de 9 iunie, generalul Gh. Magheru era prefect de Romanați. A fost înștiințat din vreme că va izbucni revoluția. Domnitorul Bibescu-Vodă i-a trasat ca sarcină să strângă dorobanții din Romanați, să pornească împotriva revoluționarilor, să-i lovească cu putere. În București, domnitorul Gheorghe Bibescu a luat măsuri destul de severe pentru a opri și înăbuși revoluția, însă Comitetul revoluționar a reușit să tipărească proclamația către popor. Comitetul revoluționar era format din Ștefan Golescu, Nicolae Golescu, Nicolae Bălcescu, Rosetti, Cezar Boliac, Ion Ghica și alții. Aceștia i-au desemnat pe Nicolae Bălcescu, pe Alexandru Golescu și Ion Ghica să organizeze și să conducă acțiunea revoluționară. Ion Ghica a fost primit la Constantinopol pentru a lămuri Poarta de scopul acțiunii revoluționare a românilor. Revoluția a fost organizată de așa natură încât să poată începe simultan în mai multe puncte, și anume: la Islaz, în Ploiești, București și la Vâlcea.

Guvernul provizoriu a cerut domnitorului Gheorghe Bibescu să recunoască Proclamația drept constituție a țării și să abdice. Din prudență și din respect față de omul Gheorghe Bibescu, care era originar de la Târgu-Jiu, Magheru n-a semnat scrisoarea către domnitor, dar nici nu s-a opus ei. Domnitorul Gh. Bibescu și-a recunoscut rapid incapacitatea de a combate revoluția. În noaptea de 13/14 iunie 1848 a decis să abdice și a plecat spre Brașov și Sibiu, explicând astfel gestul: „De a mea bună voie și nesilit de nimeni mă retrag din fruntea statului român pentru a nu fi o stavilă în calea dezvoltării poporului meu”. Înțelegem, astfel, că și el își dorea unirea poporului român și independența acestuia față de Imperiul Otoman și față de Imperiului Țarist. Guvernul provizoriu format la București și-a început activitatea în ziua de 14 iunie, imediat după abdicare. S-au dat mai multe decrete care prevedeau o serie întreagă de schimbări cu caracter social și politic, cum a fost desființarea rangurilor boierești, lucru susținut foarte mult de Gheorghe Magheru, desființarea cenzurii, desființarea bătăii și a pedepsei cu moartea. Să ne gândim că este vorba de anul 1848, iar desființarea pedepsei cu moartea era o idee extrem de progresistă. În aceeași perioadă s-a adoptat drapelul național, format din culorile albastru, galben și roșu, iar pe tricolor scria «Dreptate, frăție». Gheorghe Magheru făcea parte, alături de Nicolae Bălcescu, din primul curent democratic, pentru înfăptuirea imediată a reformelor.

Generalul Magheru, împreună cu Ana Ipătescu, soția revoluționarului Nicolae Ipătescu, au reușit să antreneze populația Bucureștiului într-o mișcare destinată să elibereze Guvernul provizoriu, care fusese arestat de către doi ofițeri trădători, Odobescu și Solomon. Urmărit de colonelul Solomon, care intenționa să-l ucidă, Magheru, în momentul arestării guvernului, a fost singurul care a înfruntat cu spada în mână baionetele soldaților și atacul personal al lui Solomon, reușind să scape și să se baricadeze într-una din camerele palatului guvernamental. Cât despre Anica Ipătescu, aceasta era descrisă de către Gazeta de Transilvania, ca „o română ce poartă arma ca orice bărbat”.

Eșecul căsniciei lui Gheorghe Magheru   

Nu toate soțiile eroilor pașoptiști au dovedit energia, devotamentul și spiritul de sacrificiu al soțiilor lui Ipătescu și Câmpineanu. A doua căsătorie a generalului Gheorghe Magheru, om trecut de 40 de ani, a fost opera prietenului său, Ion Câmpineanu. Planul acestuia, de a-l vedea pe Magheru împlinit afectiv a eșuat, în parte și din cauza evenimentelor politice care l-au ținut permanent pe general departe de a doua aleasă a inimii lui. După moartea rapidă a primei soții, Ancuța Pleșoianu, Gheorghe Magheru și-a concentrat toată atenția creșterii și educării fiicei și fiului lor, Alexandrina și Ghiță, fără a nutri gândul unei a doua căsătorii. Aceasta până când prietenul său, Ion Câmpineanu, i-a făcut cunoștință cu tânăra în vârstă de 26 de ani, Maria Caramalău, fiica clucerului Iordache Cârcotă și sora pitarului Alecu Caramalău din București. Așa cum susțin istoricii Paul Cernovodeanu și Marian Ștefan, într-o monografie dedicată Magherilor, generalul (care nu prea stătea prin București, prins fiind cu atribuțiile sale militar-administrative în părțile Olteniei), ar fi cunoscut-o în timpul peregrinărilor lui prin București. Căsătoria celor doi a avut loc la București, la 2 septembrie 1846 și a decurs bine, se pare, în cei doi ani care mai rămăseseră până la izbucnirea revoluției, proaspătul cuplu fiind răsplătit cu un băiat pe nume Romulus. Anii care au urmat au adus o răcire a relațiilor, Magheru fiind absorbit cu totul de pregătirile revoluției în Oltenia, apoi, după victoria revoluției, de organizarea guvernului provizoriu în Capitală. Astfel s-a încheiat legătura sa cu Maria, care nu i-a împărtășit idealurile... Cât despre omul de acțiune care era Gheorghe Magheru, acest eșec sentimental nu l-a copleșit. El și-a găsit consolarea în focul luptei.

Apogeul și decăderea carierei militare și politice a lui Magheru

Anul 1848 a marcat apogeul carierei militare a lui Gheorghe Magheru. A ocupat funcția de general, apoi membru în Guvernul provizoriu în 1848, deputat în Divanul ad-hoc în anul 1857. În ziua de 12 iulie a anului 1848, generalul părăsea Capitala, îndreptându-se spre Oltenia pentru a lua comanda trupelor neregulate de dorobanți și panduri și a organiza tabăra de la Râureni, ultimul sprijin armat al revoluției. Nu știa atunci că se va întoarce la București abia după nouă ani de exil dureros în străinătate, alături de prietenii săi. A reușit să strângă zece mii de panduri în Vâlcea, i-a recrutat în special din Gorj, Vâlcea și Mehedinți, i-a instruit și a pus în fruntea ei oameni devotați revoluției și aștepta ordine despre ce cum să acționeze la Râureni, Vâlcea. Din păcate, Gheorghe Magheru nu a depășit nivelul Proclamației de la Islaz. El nu a prevăzut unirea armatei sale cu moții lui Avram Iancu și cu soldații lui Orban din Transilvania. Dacă ar fi realizat această unire, situația militară s-ar fi schimbat în favoarea revoluției. În ziua de 10 octombrie 1848, complet deznădăjduit, Magheru a cedat la insistențele englezilor și a dizolvat armata de la Valul lui Traian. A protestat vehement împotriva invaziei ruse și împotriva atrocităților armatelor turcești la București. I-a venit destul de greu să se despartă de pandurii săi. El n-a putut să ducă la îndeplinire ideile lui Nicolae Bălcescu și ale lui Ghica, de unire cu armatele de dincolo de munți.

Exilul și moartea

După înfrângerea revoluției, a fost exilat din țară, timp de nouă ani. A plecat la Viena și Constantinopol. După 1864, Magheru a militat pentru independență și consolidarea statului român. Ideile lui Gheorghe Magheru s-au concentrat mereu pe unirea tuturor țărilor române, considerând că Transilvania, Țara Românească și Moldova trebuie să fie conduse de un domn ales din sânul poporului român, nu din afară. Acest lucru l-a costat, mai ales în timpul lui Carol I, care nu l-a mai inclus în structurile de conducere ale țării, și atunci el s-a retras la Târgu Jiu. Avea în minte organizarea unei armate numeroase și puternice a poporului român, bine înarmată, pentru a putea face față atacurilor dușmanilor din afară. Pentru el, armata reprezenta scutul țării și unirea țării. În 1877 a trăit momentul eliberării României de sub jugul turcesc. Spre sfârșitul vieții, s-a îmbolnăvit și s-a retras la Târgu-Jiu, în casa sa din apropierea străzii Eroilor. Cu timpul, boala s-a agravat și a plecat la București, în căutarea sănătății. Fiind înaintat în vârstă, nu s-a mai însănătoșit, dar a murit cu visul împlinit că țara a scăpat de sub dominația turcească și că unirea românilor din Moldova și Țara Românească s-a înfăptuit, iar Războiul din 1877 a adus independența de stat a României. La 23 martie 1880 generalul Gheorghe Magheru a murit în București. Este de menționat că în anul 1880 nu era terminată calea ferată Filiași – Târgu-Jiu (aceasta s-a terminat în anul 1888) și de aceea a fost adus într-un dric tras de cai de la Filiași la biserica de la Romanești. De aici, corpul a fost adus în fața Bisericii Catedrale, unde i s-a făcut o slujbă cu întregul corp al clerului din Târgu-Jiu, și a fost înmormântat în partea dreaptă a bisericii din cimitirul orașului Târgu-Jiu. Pe crucea lui de mormânt se pot citi și astăzi cuvintele: „Trecătorule, aici repausează generalul Gheorghe Magheru, născut la 1804 și decedat la 1880, luptător fără preget pentru mărirea țării sale, pentru triumful dreptății și democrației. Eternă fie-i memoria!”.

[1] Aprecierile aparțin prof. Gh. Micu, așa cum au fost înregistrate în emisiunea referitoare la Gheorghe Magheru, realizată și difuzată la TV Târgu Jiu, în octombrie 1997. Realizator: Adina Andrițoiu.

Bibliografie:

·         Adina Andrițoiu, Emisiunea „Fotografii de familie”, film difuzat în octombrie 1997 la TV Târgu-Jiu; Imagine: Sorin Ionescu, Cristian Șorop, Marius Cărăgui; Editor imagine: Gabi Beraru

·         Corneliu Senchea, 1848… și IUBIREA: Gheorghe Magheru și Maria Caramalău – O căsnicie sortită eșecului, Revista Historia, https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/1848-si-iubirea-gheorghe-magheru-si-maria-caramalau-o-casnicie-sortita-esecului.

Galerie foto