Apele reci și cristaline ale Bulbei, bătrânul râu ce scaldă pământurile vechiului târg de la poalele Cornetului este singurul care mai păstrează trainicele amintiri ale Băii de Aramă – orășel de munte, încărcat de istorie și cu un iz spiritual aparte.

De-a lungul timpului, personalități care au marcat viața politică, culturală și bisericească a zonei, s-au oprit în Baia de Aramă pentru a contribui la înflorirea sa. În acest an, s-au împlinit 30 de ani de la plecarea din lumea aceasta a părintelui Petru Em. Tămâș, cel mai iubit slujitor al Sfântului Altar pe care l-a avut acestă comunitate, o făclie în vremuri de nevoi.
Petru Tămâș, s-a născut la 10 februarie 1915, în satul Negoești(pe atunci reședința comunei cu același nume), din județul Mehedinți, în casa preotului Emanoil Tămâș și a preotesei Ana. Dintre înaintașii săi, multe generații, fără întrerupere, au slujit Bisericii străbune de pe meleagurile Plaiului Cloșani. Bunicul bunicii sale, preotul Gheorghe Pleșa zis Pădeșanu a fost duhovnicul lui Tudor Vladimirescu, vătaful de plai al Cloșanilor, dar și cel care a sfințit steagul de luptă în acea iarnă însorită a lui ianuarie 1821, în fața pandurilor și a moșnenilor din întreaga zonă.
Pecetluit cu numele bunicului său, preotul Petre(Petrache) din Negoești, tânărul Petrică a fost crescut în duhul evlaviei față de Hristos și în respect față de comunitatea în care trăia. Cu toate că pentru acele vremuri, familia din care provenea era una fruntașă, atât din punct de vedere material, dar și al educației, copilul s-a alăturat celorlalți fii de săteni de vârsta sa, crescând în simplitate și în modestie. Minte ageră și plină de istețime, a absolvit cursurile școlii primare din satul natal, fiind primul dintre colegii săi. Simțind chemarea lui Hristos, dar și datoria față de strămoșii săi cărora i-a urmat, participă la examenul de admitere în cadrul Seminarului Teologic „Sfântul Nicolae” din Râmnicu Vâlcea, urmând mai apoi și cursurile Seminarului de grad superior din București. Educația aleasă primită acasă a fost sporită de cea însușită de la iluștrii săi dascăli. Este remarcat de către preotul Grigore N. Popescu, care consemnează în volumul II-lea dedicat Preoțimii române și întregirii neamului, mărturia elevului Petre Tămâș din clasa a VIII-a a Seminarului Nifon din București, despre preotul Ioan Muchie din com. Ponoarele, chinut și ucis de către nemți în Primul Război Mondial.
În anul 1937 finalizează studiile Seminarului Teologic, dobândind un bogat bagaj de cunoștințe. Având în suflet dragostea față de locurile natale, se întoarce în nordul județului Mehedinți, unde începe o rodnică lucrare duhovnicească alături de tatăl său, preotul Emanoil, paroh în satul Negoești. În acea vreme, la Baia de Aramă slujea preotul Sebastian Chilea, viitor predicator la Catedrala Mitropolitană din Craiova și mare profesor. Intrând în legătură cu acesta, proaspătul teolog Petre, precum o albină, culege învățăturile cele bune, urmându-i în viață prin împlinirea sfaturilor sale.
În anul 1943 este numit preot paroh pe seama Parohiei Baia de Aramă, slujind în biserica vechii mănăstiri, desființată în urma secularizării. Vechimea monumentului l-a făcut să ia pe umerii săi un jug poate greu pentru tinerețea sa, încât, pe lângă activitatea misionar-pastorală s-a ostenit să reînfrumusețeze vechiul locaș brâncovenesc. Ani grei ai începutului regimului comunist au sfărâmat parte dintre visurile tânărului preot, nădejdea în Hristos rămânându-i singura armă. Din activitatea anilor de început, vechea vatră monahală(reînființată în 2008), păstrează un clopot mare, returnat prin contribuția orășenilor din Baia de Aramă, prin osârdia părintelui Petrică. În scurtă vreme, apropiindu-se de enoriașii săi, a format un cor al parohiei, compus din oameni de toate vârstele, ținându-i astfel aproape de Biserică în vremuri foarte tulburi.

Cu toate că parohia la care slujea mai avea și o altă biserică, în satul Tarnița și adesea suplinea și bisericile din Titerlești și Brebina, poporul făcea ca biserica să fie neîncăpătoare întotdeauna, căci slujbele părintelului erau atât de însuflețite, încât creștinii se simțeau mai aproape de cer. Vocea pătrunzătoare devenea vie prin cuvintele pline de folos duhovnicesc pe care le rostea după fiecare slujbă, de pe amvonul înalt al bisericii. Păstra în suflet exemplul înaintașilor, atât în legătură cu modul de a sluji, dar și cu viața pilduitoare. Astfel, credincioșii nu veneau doar pentru slujbele prin care simțeau harul pogorându-se în viața lor, ci și pentru predicile care aveau un sens profund și un mesaj puternic. După câțiva ani în care a reușit să își facă un bun nume în rândul păstoriților săi, părintele a fost avertizat de către organele comuniste să împuțineze numărul slujbelor, fiind îngrijorați de numărul mare al credincioșilor ce urmau părintelui ca niște oi adevăratului păstor.

Cu toată truda părintelui de a împiedica acest lucru, comuniștii au impus ca în biserica parohială să se slujească doar în duminici și sărbători. Mai mult, pentru a bloca oarecum lucrurile, administrația locală a stabilit ca vechiul târg săptămânal să aibă loc în zi de duminică, amenajând o piață chiar în apropierea bisericii, pentru a sfida oarecum pe slujitorii Sfintelor Altare. Se urmărea ca să se demonstreze preoților că omul este legat mai mult de cele materiale, decât de cele spirituale. Cu toate că piața era plină în zi de duminică prin faptul că locuitorii întregii zone trăiau din roadele câmpului, adesea se umplea și biserica cu oamenii ce își vindeau în zorii zilei produsele. Astfel, mesajul părintelui avea să ajungă la oamenii din întregul nord al județului, fiind recunoscut drept un preot „cu har”. Pentru omul de la sat, preotul care primea această calitate, era preotul deschis la nevoile oamenilor, acela care asculta cu multă dragoste și încerca cu toate puterile sale să îi ajute.

Rugăciunea nu îi lipsea niciodată, iar credincioșii care îi călcau pragul, erau cu toții copiii săi – copii necăjiți care aveau câte o problemă. Răspunzând nevoilor credincioșilor, a rânduit ca într-o zi pe săptămână să săvârșească în casa sa de pe „Valea orașului” să săvârșească slujba acatistului, după care să discute cu fiecare persoană în parte și să îi citească rugăciuni la toată trebuința. Astfel, în acea zi, curtea părintelui era plină de dimineața până seara cu oameni veniți din zone îndepărtate sau și din împrejurimi, care așteptau răbdători să se întâlnească cu preotul care îi ținea aproape de Dumnezeu. Într-o camera a casei, părintele amenajase un loc de rugăciune, unde se retrăgea la ceas de seară pentru a pune în fața Ziditorului toate grijile acelei zile, dar și unde primea pe tot sufletul ostenit și împovărat.

„Maica preoteasă”, căci așa dorea să fie strigată soția sa Ioana, care se impunea printr-o ținută morală desăvârșită, era cea care se purta cu oamenii veniți ca o adevărată gazdă, ospătându-i, dar și ordonându-i, pentru a păstra buna cuviință necesară liniștei sufletești. Cei care veneau la părintele așteptau cu orele, însă aveau credința că problema lor va fi rezolvată prin rugăciunile sale, lucru ce se și întâmpla. Partea financiară nu era niciodată pe primul loc, ci părintele era mai bucuros când adesea primea din roadele câmpului, din sudoarea frunții oamenilor simplii, dar cu credință în Dumnezeu.
Șicanele venite din partea regimului totalitar nu aveau să dispară, ci de multe ori era înfruntat și pe stradă de către activiști, în fața credincioșilor. Motivul principal era că părintele purta mereu reverenda ca semn al dedicării sale lui Hristos. Până la ultima suflare, nu a părăsit această uniformă, această haină sfântă pe care a primit-o la hirotonie. Din 1962, vreme de peste 10 ani, a slujit împreună cu bătrânul său tată care venea cu șareta de la Negoești, alinând împreună sufletele îngreuiate ale credincioșilor. În anul 1980 s-a pensionat, recomandând ca preot pentru Baia de Aramă pe părintele Haralambie Predescu ce îi devenise ucenic. Cu toate acestea, activitatea și-a continuat-o câtă vreme a fost în putere. Oamenii îl căutau în continuare, invitându-l și la bucuriile și necazurile lor.

Atunci când s-a simțit lipsit de puteri, îndemna credincioșii să meargă și la alt preot din oraș pe care îl simpatiza foarte mult, cu toate că era la început de drum. Demn de menționat este faptul că părintele s-a luptat din răsputeri cu mișcarea prozelită a protestanților care doreau înființarea unei comunități în Baia de Aramă. Câtă vreme părintele a slujit în Baia de Aramă și-a ținut credincioșii uniți, reușind să nu piardă pe nici unul dintre păstoriții săi. Un ultim episod dureros din misiunea sa avea să se întâmple la praznicul Botezului Domnului din 1991, când părintele oficia slujba sfințirii aghiasmei mari la „fântâna cu 12 ciucioare” din fața bisericii. Doi sectari, în semn de batjocură au rupt praporii ce înfățișau icoana praznicului, rostind cuvinte de ocară la adresa slujitorilor, dar și credincioșilor prezenți. La câteva săptămâni, mama acestora a venit înlăcrimată la părintele să ceară iertare și să dezlege pe băieții ei dacă cumva i-a afurisit, căci li se întâmplase un necaz mare. Părintele a încredințat-o că nu a rostit nimic împotriva lor, ci a îndemnat-o să se căiască de fapta lor cea rea în fața lui Dumnezeu.

În ultimele luni ale vieții se deplasa destul de greu, însă credincioșii nu îi dădeau pace, ci îl căutau cu aceeași râvnă. La 6 mai 1991, toate clopotele bisericii de sub cornetul Băii răsunau cu putere, însă nu pentru a anunța venirea lui Vodă Brâncoveanu, ci plecarea pentru veșnicie a părintelui Petrică Tămâș, cel mai iubit păstor al băieșenilor. Timp de trei zile, casa părintelui a fost ca un furnicar, oameni din toate satele din jurul Băii de Aramă venind să aducă un ultim gând de recunoștință marelui duhovnic și liniștitor de suflete. Drept recunoștință față de întreaga sa activitate pastoral-misionară, ÎPS Acad. Dr. Nestor Vornicescu, Mitropolit al Olteniei, a îngăduit ca trupul părintelui să fie înhumat spre veșnică odihnă în cavoul din curtea bisericii.

Purtat de preoții care îl admirau și însoțit de credincioșii pe care i-a povățuit, părintele a plecat spre recele mormânt cu trupul, însă rămânând viu cu sufletul în mijlocul celor pe care i-a iubit. Acest munte de om prin statura înaltă a fost și un munte de credință, prin faptă și cuvânt, rămânând o pildă demnă de urmat pentru toți credincioșii, dar și pentru preoții care caută un model de slujire și purtare.
În sâmbăta dinaintea Nașterii Domnului, în prezența unui număr important de credincioși – fii duhovnicești ai părintelui Petrică, după oficierea Sfintei Liturghii a avut loc slujba parastasului pentru vrednicul de pomenire Petru preotul, la împlinirea a 30 de ani de la mutarea sa din acest cort trecător. În cuvântul de învățătură rostit după Sfânta Liturghie, s-a prezentat pe scurt viața părintelui, dar și un portret general al adevăratului păstor de suflete – model căruia a urmat și acest ales al lui Dumnezeu. Veșnică să îi fie pomenirea din neam în neam!

Galerie foto