La 27 martie 1985 a fost găsit în lacul Herăstrău din București corpul neînsuflețit al profesorului universitar Pompiliu Marcea. Ancheta morții sale nu a fost niciodată finalizată, ținându-se cont de toate dovezile din teren. Dimineața plecase la Universitate unde avea cursuri, dar nu se știe de ce, ajunsese în Parcul Herăstrău. Sfârșitul său tragic fusese anticipat prin curajoasele luări de poziție în apărarea operei integrale a lui Eminescu (în special, volumele IX, X și XI, dedicate publicisticii din perioada 1870-1889), precum și a romanului „Pumnul și palma” al scriitorului Dumitru Popescu.

„O minte ca a lui se naște o dată la o sută de ani într-un popor”

În atmosfera gri și apăsătoare a anilor ʹ80 ai secolului trecut, în care orice încercare de revoltă, fie ea și a muncitorilor care formau nucleul de bază al partidului unic, era înăbușită rapid și cu efecte dure asupra inițiatorilor, singura formă de rezistență a intelectualilor era prin cultură. Cei care reușeau să treacă prin sita deasă a cenzurii poezii și creații în proză, conținând trimiteri „codificate” la adresa abuzurilor regimului și nemulțumirii populației, se bucurau de mare apreciere și o rapidă difuzare neoficială în rândul cititorilor.
Te-ai fi așteptat ca un fiu de țăran, care își desăvârșise formația intelectuală preponderent în anii de după cel de-al Doilea Război Mondial și datorită condițiilor create de noua orânduire socialistă, să fie, dacă nu un propagandist al regimului, atunci măcar un soldat credincios și executant docil. Dar nu, inteligența și cultura sa solidă îl făceau să vadă clar tarele sistemului și să încerce să ia atitudine atunci când se putea.
Într-un interviu înregistrat și difuzat în anul 1997, Florentina Marcea, văduva scriitorului, își amintea cu multă emoție de grupul de intelectuali și literați bucureșteni care îl adoptaseră și care îl primeau cu o deosebită căldură în rândul lor: „Era o coloană vertebrală morală de neclintit. De altfel, unele din calitățile pe care le-am enumerat au fost descoperite nu de mine în primul rând, ci de oameni foarte învățați, cum ar fi un Tudor Vianu, un Șerban Cioculescu, un Vladimir Streinu. La 29-30 de ani avea legături spirituale și intelectuale cu oameni care nu erau de vârsta lui. Eu participam la mese care, de fapt, erau întâlniri literare, în casa doamnei Fanny Rebreanu și a fiicei sale, la domnul Vladimir Streinu, la domnul Șerban Cioculescu care, vă imaginați, că erau de o altă vârstă. Și acolo soțul meu bria (strălucea – n.a.), întotdeauna era rugat să vorbească, așteptat să vorbească, anunțat chiar peste voia lui să spună ceva, pentru că era foarte apreciat. Se spunea (afirmația îi aparține criticului și istoricului literar Șerban Cioculescu – n.a.) că o minte ca a lui se naște o dată la o sută de ani într-un popor”.
Pompiliu Marcea provenea dintr-o familie foarte săracă din Colibași, comuna Scoarța, Gorj. A început cursurile Școlii Normale de Învățători din Târgu Jiu în timpul războiului și le-a terminat, ca șef de promoție, în 1950. În același an a fost admis la Universitatea din București, Facultatea de Filologie, primul pe listă. Student eminent a fost și în cei patru ani de facultate, în ultimul an fiind solicitat de marele Tudor Vianu să îi fie preparator. Serios, consecvent, îndrăgostit de munca sa, a continuat parcurgerea gradelor universitare: asistent, lector, conferențiar, profesor, iar în anul 1964 și-a început studiile doctorale la aceeași universitate, terminându-le în 1968.
Vasile Andrițoiu, fostul diriginte și profesor de limba română al lui Pompiliu Marcea, își amintea cu mare plăcere de elevul extraordinar care fusese acesta, în toți cei opt ani de liceu (primise dispensă pentru a se înscrie după depășirea vârstei admise la Școala Normală, azi Colegiul Național „Spiru Haret” – n.a.): „Era dotat cu memorie, era dotat cu spirit analitic și lucrările lui erau o plăcere să le citești. Le citeam întotdeauna ca model pentru elevii ceilalți”.
Fost deținut politic el însuși, pentru afirmații considerate subversive la adresa regimului comunist, profesorul V. Andrițoiu a rememorat interdicțiile puse adevăratei literaturi, scriitorilor clasici pe care acesta, totuși, se încăpățâna să îi predea la clasă: „Am ars toate poeziile lui Goga, le-am pus pe foc, adică nu eu, nevastă-mea, eu nu sufeream așa ceva, iar Istoria literaturii de Călinescu, pe care o aveam, apărută în 1941, nu am pus-o pe foc, deși în cuprinsul ei erau fotografiile lui Goga și a lui Antonescu. Și am spus: asta nu o pun pe foc, chiar dacă mă duc la pușcărie. Despre Maiorescu le-am spus odată la elevi: fără Maiorescu, în cultura noastră e un gol. Iar a doua zi a venit Securitatea și m-a întrebat: Ați spus lucrul ăsta? Da! Păi, de ce? Scrie în carte lucrul ăsta? Nu scrie, dar am găsit de cuviință că trebuie să le spun la elevi lucrul ăsta, că fără Maiorescu în cultura noastră, noi avem o lipsă, un gol [...] Eminescu era studiat numai cu poezia «Împărat și proletar», iar cu restul a fost propus să fie exclus definitiv din literatură”.
Datorită culturii solide pe care a acumulat-o în perioada școlii, Pompiliu Marcea a reușit să se impună încă de la început și în învățământul superior. Ion Marcea, nepotul scriitorului, și-l amintea povestind cu amuzament primul său contact cu „mediul universitar”. Fiind îmbrăcat în haine de dimie, pentru că nu avusese bani pentru mai mult, portarul nu i-a dat voie de la început să intre la examen. În toamnă, când s-a prezentat la universitate, aceeași întâmplare. Dar atunci i-a spus portarului: „Mă numesc Pompiliu Marcea și am luat primul la Universitatea din București. Portarul, auzind acestea, l-a însoțit la Decanat și s-a convins că, într-adevăr, figura pe liste ca primul admis. A urmat cei patru ani de facultate în care a fost un student eminent, rămânând din anul IV ca preparator al marelui Tudor Vianu”.

Hotărât să se jertfească pentru Eminescu

Criticul și istoricul literar Perpessicius (Dumitru Panaitescu) a dedicat poetului nostru național trei decenii din viața și activitatea sa, astfel că, între 1939 și 1963 sunt editate volumele I-VI din opera poetică eminesciană, sub semnătura sa. Conștient că nu va putea duce la bun sfârșit ediția critică a întregii opere eminesciene, Perpessicius lasă această sarcină, ca un testament, celor care îi vor urma.
Apariția volumului IX în anul 1980 a declanșat un mare scandal politic, întreținut de rabinul șef de la acea vreme, care considera că publicistica lui Eminescu este vădit antisemită. Florentina Marcea, văduva scriitorului, își amintea: „Când a fost anunțat de o persoană cu o muncă foarte importantă în Comitetul Central că urmează să fie topit volumul IX al lui Eminescu, pentru că este considerat antisemit, iar această persoană l-a chemat prin mine și i-a înmânat scrisoarea prin care se cerea topirea volumului IX, soțul meu a devenit altcineva. În momentul acela a început să clocotească, îl simțeam că nu mai este el. A făcut toate demersurile pe care istoria literaturii bănuiesc că le-a înregistrat, presa de asemenea, și a mers până acolo încât i-a spus domnului Eugen Barbu, care era atunci membru al Comitetului Central, că dacă volumul IX este topit, el își va da foc în fața Comitetului Central”.
Conform documentelor securității aflate astăzi în custodia S.R.I., profesorul Marcea avea să capete în timpul controversei publice cu rabinul o „boală ciudată”, fără diagnostic. Tenul său avea o culoare stinsă, glasul îi era abia articulat, avea o incapacitate de a citi și o accentuată slăbiciune, care nu îi permitea să se deplaseze. Soția sa, Florentina Marcea, spunea că profesorul este „apatic, descurajat, slăbit, se mișcă ca un om accidentat, ținându-se de mobile și așezându-se cu greu în fotoliu”. Consultat în secret (fără știrea oficialităților), de un medic din alt oraș al României, acesta a pus următorul diagnostic profesorului Marcea: „Este otrăvit, intoxicat, dar n-aș putea spune precis cu ce și cum. Simptomele și aspectele exterioare mă duc cu gândul la o otrăvire cu mătrăgună”.
La rândul său, nepotul scriitorului, Ion Marcea, afirmă într-un articol că „unchiul meu, împreună cu alți colegi de breaslă, a luat atitudine dură față de rabin și au transmis mai multe răspunsuri autorităților statului pe linie literară, politică, precum și președintelui N. Ceaușescu. Din cauza amenințărilor primite, toți ceilalți s-au retras, spunându-i și lui să facă același lucru. Deși rămăsese singur, le-a răspuns că nu va ceda și-l va apăra pe poetul nostru național până în ultima clipă a vieții. Familia, soția și fiica l-au rugat să renunțe la această acțiune, dar răspunsul lui a fost uluitor: «Kim și Corina, pe voi vă ador, dar pentru Eminescu mor».

Adversar declarat al presei sovietice ostile culturii române

În anii 1980, 1981 și 1982 apar succesiv cele trei masive volume din trilogia „Pumnul și palma” a scriitorului Dumitru Popescu. Conținutul romanului a deranjat extrem de vizibil conducerea URSS din acea vreme, iar presa sovietică l-a catalogat pe D. Popescu ca fiind mai rău decât calomniatorii burghezi occidentali.
„După o anumită pauză, scrie istoricul și diplomatul român Vasile Buga, în relațiile româno-sovietice au continuat să apară accente de încordare determinate de viziunile diferite asupra unor probleme de istorie. Așa s-a întâmplat după apariția la București a trilogiei «Pumnul și palma» sub semnătura scriitorului Dumitru Popescu, care deținea și funcția de membru al Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., rector al Academiei de partid «Ștefan Gheorghiu». Săptămânalul sovietic «Literaturnaia Gazeta» a publicat la 4 mai 1983 articolul «Cu pumnii împotriva istoriei», în care autorul, Pimen Buianov, atrăgea atenția asupra faptului că în literatura română se făcea simțită o «tendință îngrijorătoare spre revizuirea a ceea ce s-a realizat și statornicit de mult». În replică, cu aprobarea conducerii de partid, revista „România Literară a publicat un răspuns prompt, tăios, în numărul său din 12 mai 1983, «Cu foarfecele împotriva adevărului», sub semnătura cunoscutului critic literar Pompiliu Marcea”.
Iată câteva extrase din articolul respectiv, semnat de P. Marcea: „Pimen Buianov, de a cărui activitate de critic - mărturisim - n-am auzit niciodată, reușește o cascadă de neadevăruri, invective și etichetări denigratoare, de o gravitate excepțională, care nu au nimic comun cu spiritul și etica socialistă, ci amintesc de un trecut profund anacronic, ignorând complet faptul că este vorba de opera literară a unui scriitor comunist dintr-o țară socialistă prietenă [...] Materialul din Literaturnaia gazeta, lipsit de etică și competență profesională, n-ar fi meritat, desigur, nicio atenție din partea noastră. O facem însă din respect pentru cititorii, criticii și scriitorii sovietici, pentru a nu-i lăsa pradă dezinformării lui P.B. Nu ne vom coborî, desigur, la nivelul atât de jos al gândirii și limbajului autorului «însemnărilor», rezumându-ne să punem în evidență falsurile comise de el, efectele lor, și maniera detestabilă în care se face «critica» romanului [...] Dat fiind însă faptul că, în «Însemnările» lui, P.B. abordează probleme ale istoriei României, atunci trebuie să se știe un adevăr elementar, într-adevăr «statornicit», și anume că noi nu cerem nimănui aprobare despre modul în care înțelegem să ne scriem propria istorie. Această istorie a scris-o poporul român însuși, în lupta sa milenară pentru apărarea ființei naționale, pentru libertate și independență, pentru dreptul de a fi stăpân în țara lui”.
Receptând puternic duplicitatea sistemului și a politicii externe a partidului comunist, familia profesorului a intuit pericolul care îi amenința. Florentina Marcea, văduva scriitorului, povestește: „Și acest articol, când l-a scris, mi-a adus mai întâi la cunoștință pentru ce-a fost chemat. Eu i-am spus că și-a semnat actul de deces cu siguranță. M-a anunțat vesel, râzând, că i s-a făcut această cinste să răspundă în numele țării și că președintele i-a transmis că are în spate țara, armata. Era o glumă, eu mi-am dat seama, și răspunzându-i că și-a semnat actul de deces, a devenit dintr-o dată foarte serios și mi-a răspuns: Știu, dar acum nu mai am ce să fac, nu pot să dau înapoi. Vrei să mor cu un borcan de murături în cap, aruncat dintr-un balcon? Eu prefer să mor ca un erou. Deci, voi scrie articolul. A scris articolul despre care s-a vorbit atunci enorm, acum nici nu se amintește. Era purtat pretutindeni, în toate județele, să vorbească despre acest moment. Articolul a fost tras în „România literară” în 50.000 de exemplare de câteva ori la rând, a fost dus și în Basarabia. Articolul a avut ecou în străinătate. Pentru acest articol a venit în țară trimisul președintelui Americii de atunci, care avusese însărcinarea să vorbească doar cu două personalități: cu președintele Poloniei și cu Pompiliu Marcea, ceea ce s-a și întâmplat. El mi-a spus doar că a fost deosebit de apreciat, acea mare personalitate i-a spus că demult n-a avut în față un om atât de cult, o personalitate atât de mare și un om atât de curajos. Nu cred că s-a lăudat pentru că soțul meu era un modest”.
De aceeași părere a fost și profesorul lui P. Marcea din liceu, Vasile Andrițoiu: „Sigur că de-aici i s-a tras moartea. Asta este precis, și cu știrea lui Ceaușescu. Pentru că Ceaușescu n-avea interesul, în momentul acela, să se pună rău cu vecinii”.

Asasinat pentru convingerile sale

La nici doi ani mai târziu, în martie 1985, profesorul universitar Pompiliu Marcea a fost găsit înecat, într-un mod inexplicabil în lacul Herăstrău. Condițiile morții au fost considerate deosebit de misterioase, având în vedere că victima fusese un foarte bun înotător. Nimeni din familie sau dintre cunoscuți nu a fost chemat la fața locului. Soției sale nu i s-a permis să îl vadă la morgă. Revenită acasă de la serviciu în ziua morții soțului său, Florentina Marcea a găsit acolo mai mulți ofițeri de Securitate care i-au dat tragica veste: „Un colonel mi-a spus că se duce să ceară aprobare să pot să-l văd. Peste douăzeci de minute mi-a telefonat și mi-a spus că nu a primit această aprobare. În particular, m-a înștiințat prin altcineva că trebuie să îmi văd de treabă, să stau la locul meu și să accept tot ce mi se spune. Eu l-am văzut pe soțul meu doar la Muzeul Literaturii, în coșciug”.
Persoana care s-a ocupat de înmormântare din partea Uniunii Scriitorilor i-a spus că palma dreaptă a profesorului era tăiată până la os. De asemenea, reconstituirea faptei a arătat că mulajul aruncat de pe pod s-a făcut praf la contactul cu apa. Cu toate acestea, ceasul găsit asupra profesorului funcționa, iar buletinul era uscat.
Anunțurile date în presă cu privire la înmormântare au fost modificate succesiv: inițial, a fost anunțată pentru duminică, 31 martie, ora 13. „În ziua următoare, pe 29 martie, s-a scris că va avea loc pe 30, la ora 13. Iar pe data de 30, înmormântarea a avut loc la ora 12, pentru a nu participa prea multă lume din mediile universitare. Bineînțeles că la înmormântare au participat foarte mulți confrați și au vorbit atât la Muzeu, cât și la Cimitirul Belu, unde este înmormântat, Ion Dodu Bălan, Eugen Simion, Petre Anghel, Romul Munteanu și mulți alții. Cred că au vorbit cel puțin 15 scriitori despre viața și activitatea lui Pompiliu Marcea”, își amintește I. Marcea, nepotul scriitorului.
Florentina Marcea a urmat sfaturile prietenilor și a renunțat la a mai căuta adevărul cu privire la moartea soțului său: „Am făcut-o pentru că o aveam pe Corina. Dacă era să fiu doar eu, probabil că aș fi reacționat altfel. Am vrut ca fiica noastră să ajungă ceea ce soțul meu era convins că va ajunge, un medic”. De altfel, marcată de întreaga poveste și scârbită de strâmbătatea societății românești, de imposibilitatea de a afla adevărul (avea 20 de ani atunci când i-a fost omorât tatăl), Corina a emigrat în S.U.A. imediat după Revoluție. În prezent, este medic în Bethesda, Maryland.
Soarta lui Pompiliu Marcea nu a fost singulară în societatea românească a anilor ʹ90, controlată sever de Securitate și de aparatul opresiv al partidului unic. La fel de inexplicabil, în același context conflictual, au dispărut alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu: poetul Ion Lotreanu, găsit spânzurat la 22 mai 1985 și Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, găsit mort în baie, „asfixiat” la vârsta de 52 de ani, în 1983.

Omul și scriitorul Pompiliu Marcea

Din amintirile nepotului său, Ion Marcea, aflăm că Pompiliu Marcea era un om cu zâmbetul pe buze, un om blând, calm, cu o privire ageră și o minte sclipitoare. Orice lucru pe care îl făcea, îl făcea cu multă pasiune și putere de convingere, deoarece spunea că ceea ce scrie vrea să rămână posterității. Deci, să nu fie un scriitor de suprafață, ci unul de atitudine.
Iar soția sa, Florentina Marcea, considera că cea mai mare calitate a lui era modestia: „Nu-i plăcea să se afișeze nicăieri. Întotdeauna spunea că dacă va fi ceva de capul lui, o să-l descopere cei care-i citesc opera, cei care-i ascultă cursurile, nu trebuie să iasă în față. Și se comporta ca atare. El nu accepta întâlniri la restaurante, de altfel era foarte greu să stea și la un pahar de vin, rareori accepta o masă de petrecere, chiar revelioanele le sacrifica. Era foarte retras, aproape însingurat, în același timp era un tip foarte vesel, plin de umor, râdea cu lacrimi. Când povestea ceva, râdea povestind”.
Despre munca sa titanică putem spune că s-a desfășurat pe mai multe paliere: în primul rând, activitatea de critic literar și scriitor, apoi publicist, iar în paralel, munca la catedră: lector de limba română la universități din Paris, Sorbona în 1962, Köln, Bonn, Aachen și Düsseldorf între 1970 și 1973, profesor la Facultatea de limba și literatura română a Universității din București. A debutat în 1961 cu o monografie despre Alexandru Sahia, apoi a continuat cu numeroase alte titluri, dintre care se pot enumera „Ioan Slavici” (1965), „Convorbiri literare și spiritul critic” (1972), „Lumea operei lui Sadoveanu” (1976), „Lecturi fidele” (1979), peste 3000 de articole de critică și istorie literară, peste 2500 de emisiuni de radio și televiziune.
Datorită calităților sale umane deosebite, Pompiliu Marcea nu a uitat niciodată, de fapt s-a mândrit totdeauna cu originea sa gorjenească. Revenea mereu cu plăcere pe locurile natale. Fratele și cumnata sa, Ion, respectiv Rucsanda Marcea, povesteau că venea în fiecare an la Colibași, în Gorj, în special vara, de Sfânta Maria, când era și ziua mamei sale. Fie că era 15 august sau 8 septembrie, se simțea bine în casa în care crescuse, printre ai săi. Doar mamei sale și învățătorilor din sat le datora faptul că a putut să meargă la școală la Târgu Jiu.
Rămasă singură cu cei doi copii, fără vreun venit bănesc în timpul războiului, Maria Marcea i-a făcut cearșaf și față de pernă micului Pompiliu din poalele de la fustă, pentru că trebuia să stea la internat. A tors lâna oilor și i-a țesut stofă groasă pentru haine, apoi a vopsit-o cu frunze de nuc și a dus-o la croitor să-i croiască un costum. A vândut o pereche de boi și i-a plătit taxa școlară. Obligația părinților elevilor care stăteau la internat era ca în fiecare toamnă să aducă alimente, lenjerie și lemne pentru iarnă. Astfel a mers Pompiliu Marcea timp de opt ani la Școala Normală. Eminent elev, remarcat de toți profesorii, a terminat șef de promoție în anul 1950, într-o perioadă de cruntă sărăcie în România postbelică.
A crezut întotdeauna că adevărul trebuie spus, că poți face bine atunci când vrei. Provenind din pătura săracă a societății, deci cu un dosar care îl avantaja în concepția Partidului Comunist, ar fi putut fi un activist trup și suflet al sistemului. „Și totuși, el era un om, un om cu adevărat, care știa și ce a făcut regimul trecut și ce trebuie să facă regimul în care se afla. Mulți îl acuză că a fost membru al Partidului Comunist și că a fost chiar adjunct de șef de secție. Dar putea să fie oare membrul altui partid? Alt partid nu exista. Și atunci sigur că a preferat să fie, ca să poată să facă ce a făcut nu numai el, ci și pentru alții”, spunea Florentina Marcea. A avut curajul să publice cărțile unor scriitori care, în mod normal, nu ar fi trecut de cenzură, a contribuit la descoperirea și la reevaluarea adevăratelor valori culturale. A încercat, prin numeroase scrisori și luări de poziție curajoase, să se opună cenzurii editoriale, să obțină îmbunătățirea condițiilor de trai ale țăranilor, cunoscând în mod direct lipsurile cu care se confruntau consătenii săi din Colibași. Nu a reușit întotdeauna, dar cel puțin a putut să evite demolarea satului său.

Pacient în Galapagos

O ultimă formă de exprimare literară utilizată de Pompiliu Marcea în prea scurta sa existență terestră, dar extrem de prodigioasă, a fost romanul. Creația sa „Pacient în Galapagos” a fost finalizată în anul 1983, dar nu a putut fi publicată din motive lesne de înțeles: cenzura politică nu dădea „bun de tipar” unei lucrări care nu aducea osanale „conducătorului iubit” și care nu avea trimiteri la directivele partidului, indiferent dacă aveau sau nu legătură cu subiectul. Recuperat de familie după patru decenii (ediția este îngrijită de Corina Mădălina Millo, fiica scriitorului) și tipărit deja la Editura Actual din Cluj-Napoca, romanul va fi lansat cu siguranță în cursul anului 2023. Pentru cei care au cunoscut toate constrângerile regimului comunist, cartea va fi o revelație. Lectura ei este mult ușurată de excelentul studiu introductiv al criticului Zenovie Cârlugea, poet, profesor și scriitor care s-a aplecat cu mulți ani în urmă asupra operei și vieții lui Pompiliu Marcea.
Potrivit acestuia, „Pacient în Galapagos este o scriere-mărturisire, oarecum terapeutică, încifrând o experiență de viață menită a-i explica personalitatea fermă și multe din întâmplările/ atitudinile vieții, așadar o scriere cu valoare testamentară”. Mai mult, datorită numeroaselor personaje care au corespondente reale în viața cotidiană, a căror identitate ar fi fost ușor de decodificat în epocă, Z. Cârlugea consideră romanul lui P. Marcea ca fiind o scriere documentar-beletristică unică, „în maniera unui roman à clef cu elemente conexe”. Personajul principal, Adrian Ionescu, naratorul poveștii, este însuși autorul, care evocă „întâmplări și evenimente petrecute în anii ʹ80 ai societății românești în paralelism tematic cu ceea ce se întâmplă în Republica Socialistă Galapagos”.
După parcurgerea romanului, cititorii mai în vârstă vor înțelege, desigur, că o astfel de scriere nu ar fi putut fi tipărită în perioada comunistă. De altfel, manuscrisul a fost trimis la Editura Eminescu în 1983, dar returnat, cu observația de a i se face modificări substanțiale, neacceptate de autor, așa cum aflăm din „povestea” finală semnată de Corina Marcea Millo.
Ca un corolar al tuturor celor scrise mai sus, iată și cuvintele rostite de criticul și istoricul literar Constantin Ciopraga, unul dintre membrii comisiei sale de doctorat, la zece ani de la dispariția prematură a lui Pompiliu Marcea: „În ochii acestui oltean ager, cu stagii în Franța și în Germania, puteai citi bucurie, bunătate, dar și hotărâre de nezdruncinat. A-l readuce imaginar printre noi, iată o modalitate pioasă de rememorare”.

Recunoaștere și prețuire pe meleagurile natale

Memoria locurilor în care s-a născut și a parcurs primele etape ale formării sale intelectuale criticul și istoricul literar Pompiliu Marcea a fost și continuă să fie menținută vie de către nepoții săi, cărora li se alătură, prin acțiuni și investiții periodice, autoritățile statului. Astfel, familia (reprezentată de Ion Marcea, Mircea Ganea și Constantin Ganea) a înființat, încă din anul 1995, Fundația Culturală „Pompiliu Marcea”, prin intermediul căreia numele ilustrului gorjean a devenit emblemă a mai multor instituții, spații și activități culturale din Târgu Jiu și Gorj: Căminul cultural și biblioteca din comuna Scoarța, amfiteatrul Colegiului Național „Spiru Haret”, o școala gimnazială și o stradă din Târgu Jiu, o stea pe Aleea Celebrităților din Municipiul Târgu Jiu, un simpozion cultural anual, o revistă culturală, cărți și reviste omagiale, concursuri școlare, premii și plăci memoriale, busturi ale acestui remarcabil om de cultură, amplasate în Târgu Jiu și la Scoarța. Acestora li se adaugă titlurile de cetățean de onoare al comunei Scoarța, Municipiului Târgu Jiu și orașului Târgu-Cărbunești, precum și o cruce de pomenire ridicată în Muzeul Crucilor de la Măceșu, Tg-Cărbunești.