CONSTANȚA
h00:21

Hai să rătăcim de mână prin cartierele de periferie, briza sărată alergând fiecare fir din părul tău blond. Noi, sub gena unuia dintre cele 365 sau 366 de apusuri, depinde de ceea ce spune februarie. Am fi umbra de după blocuri, oamenii nevăzuți din capătul străzii. Am ajunge apoi la gară, printre mii de rămășițe de suflet, pe unde credeam că nu mai este nimeni. În cele din urmă, cu pași obosiți, picioarele ne-ar ghida spre plaja pustie, amețită de glasul mării, ne-am găsi loc pe nisipul rece și umed și-ar curge vorbe, amintiri și povești frumoase. Aș râde la imaginea primei noastre fotografii din Vama Veche de anul trecut, aceea pe care am lipit-o în caietul de franceză, spre a fi un refugiu în monotonia orei de curs. M-aș plânge din nou despre cum fotograful nu a putut imortaliza în totalitate frumusețea zâmbetului tău, iar tu ai râde cu voce crudă. Peste minute de tăcere ți-aș auzi cuvintele cum se frâng în liniștea asurzitoare, mi-ai spune despre prima ta afirmare artistică și te-aș privi mândră, cu fața senină. În lumina galbenă a lunii aș putea privi încă ochii tăi verzi cum caută ceva pe întinsul lucios al mării și rămânând preocupați cu valurile liniștite ce lovesc cu spume țărmul.
Tu ai putea fi actorul meu zilnic, recuzita, cele trei acte și pauza. Pozai pentru mine în amintiri, pozam pentru tine în vorbe și atingeri.

Galerie foto