Metempsihoza sau reîncarnarea este o teorie falsă potrivit căreia sufletul, după moartea trupească, renaşte de fiecare dată într-un trup nou, fie bărbătesc, fie femeiesc, fie animal, fie chiar şi într-una din speciile aparţinând regnului vegetal.

Condiţiile acestei noi naşteri depind de faptele vieţii anterioare. Astfel, dacă cineva a făcut fapte rele, când se va naşte din nou va fi un om sărac, un animal sau chiar o plantă.

Teoria metempsihozei nu a existat dintru început în gândirea tradiţională indiană. „Ea a pătruns în religia şi filosofia indiană pentru ca morala să dobândească un subiect care să poarte greutatea responsabilităţii faptelor dincolo de moarte. Termenii renaştere sau reîncarnare, care exprimă unul şi acelaşi lucru, sunt oarecum înşelători. Precum vom vedea (...), cel care se reîncarnează nu este sufletul empiric, ci o substanţă nedefinită și foarte subtilă care se află între atman, sufletul empiric şi corp. Într-adevăr, sufletul empiric nu se reîncarnează, de vreme ce este ansamblul tuturor stărilor conştiente. Nici atman (fiinţa eului) nu se poate reîncarna, de vreme ce, fiind absolut, nu se supune acţiunii karmei, responsabilităţii morale. În faţa acestei dificultăţi, filosofia sistematică indiană a inventat materia subtilă, corpul eteric, care salvează gândirea din acest impas al absurdului, fără a o face însă mai convingătoare” (Dionysios Farasiotis, „Marii iniţiaţi ai Indiei şi Părintele Paisie”, Edit. Egumeniţa, Galaţi, 2000, pp. 389-390).

Teoria reîncarnării a fost îmbrăţişată de multe popoare antice. Apoi, adevărul creştin a fost cel care i-a vădit înşelăciunea. Metempsihoza le convine în general oamenilor, dar mai ales ateilor şi necredincioşilor.

De fapt ea se dovedeşte a fi cea mai mare viclenie a diavolului, prin care omul acceptă să trăiască în păcat, fără să se pocăiască, amăgindu-se cu falsa credinţă că sufletul pleacă şi revine apoi, de mai multe ori în această lume.

„Nu am văzut o viclenie şi o artă mai mare a diavolului ca aceasta, pentru ca să-i adune pe oameni în iad! Şi dacă diavolul te prinde bine o dată, oare te va mai lăsa să te întorci? Aceasta este teoria cea mai rea dintre toate teoriile hinduiste” (Sf. Paisie Aghioritul, „Nevoinţă duhovnicească”, Edit. Evanghelismos, Bucureşti, 2002, pp. 231-232).

Se observă că sistemul religios indian nu vorbeşte sub nicio formă despre înviere. Reîncarnarea, ca transmigrare a sufletului dintr-un corp în altul, stă sub influenţa directă a faptei umane (karma). Pentru că viaţa este percepută ca o suferinţă, principala preocupare a omului este să rupă lanţul reîncarnărilor, pentru a se sustrage tiraniei renaşterii (Paulin Ilucă, „Manifest pentru păstrarea tinereţii”, Edit. Egumeniţa, Galaţi, 2010, p. 118).

Învățătura Bisericii este fundamental diferit, având la bază adevărul revelat: „Creat de către un Dumnezeu Trinitar şi Personal, omul are început, dar nu şi sfârşit. Se naşte la un moment dat, în timp, pentru a vieţui veşnic. În această lume va trăi o singură dată. După moarte, fiecare suflet este judecat de Dumnezeu şi, potrivit cu faptele sale, va dobândi sau nu Raiul. Pe parcursul acestei vieţi, Dumnezeu îi oferă omului foarte multe prilejuri de a se face vrednic de fericirea veşnică” (Dionysios Farasiotis, op. cit., p. 390).

Aşa cum afirmă Sfânta Scriptură, Domnul Iisus Hristos este singurul Mântuitor şi cuvântul Lui e cuvânt care mântuieşte.

În Sfintele Evanghelii nu există nici o aluzie şi nici o confirmare a acestei teorii a reîncarnării ci, dimpotrivă, există afirmaţia permanentă că viaţa noastră pe pământ este unică şi că există o unitate între trup şi suflet, care nu poate fi despărțită.

Legat de această teorie, Sf Paisie Aghioritul atrăgea atenţia asupra faptului că reîncarnarea este cea mai mare capcană a diavolului. Omul se gândeşte că nu contează dacă nu reuşeşte în viaţa aceasta, din moment ce va reuşi în cealaltă. Astfel se relaxează în toate privinţele şi se usucă duhovniceşte. Diavolul ştie însă foarte bine că nu există data viitoare (Ibidem).

BIBLIOGRAFIE
                  Dionysios Farasiotis, „Marii iniţiaţi ai Indiei şi Părintele Paisie”, Edit. Egumeniţa, Galaţi, 2000.
                  Sf. Paisie Aghioritul, „Nevoinţă duhovnicească”, Edit. Evanghelismos, Bucureşti, 2002.
                  (Paulin Ilucă, „Manifest pentru păstrarea tinereţii”, Edit. Egumeniţa, Galaţi, 2010.