Faptul că avem astăzi mărturii scrise despre evenimente și întâmplări demult trecute, că date și informații importante au putut fi multiplicate și, astfel, salvate de la distrugere și uitare, se datorează unei invenții pe cât de folositoare, pe atât de dificil de realizat în forma ei inițială, anume litera tipărită. Cea mai veche tipografie din Târgu Jiu se spune că a fost „Naționala”, condusă de Constantin M. Georgescu, puțin înainte de 1880. După ce a preluat tipografia de la Georgescu, Nicu D. Miloșescu a dezvoltat acest meșteșug, ridicându-l la un nivel remarcabil pentru vremea respectivă.

Primul atelier de tipografie de pe strada Tudor Vladimirescu

Nicu D. Miloșescu s-a născut în anul 1858, în localitatea Cerneți din județul Mehedinți. Despre viața și familia sa am aflat mai multe amănunte de la scriitorul și învățătorul pensionar Sabin Popescu-Lupu (Sabin Velican), într-un interviu din anul 1997. Acesta i-a cunoscut personal pe fiica și ginerele său, în anii de după cel de Al Doilea Război Mondial. Sabin Velican ne-a relatat că Nicu D. Miloșescu provenea dintr-o familie modestă, de meseriaș. „La 14 ani a intrat ca ucenic la tipografia «Georgescu» din Turnu-Severin. Și a dovedit, în plină tinerețe, că este un maistru tipograf. Patronul, bolnav fiind de plămâni, s-a mutat la Târgu Jiu pentru un aer mai bun, cum se spunea. Murind Georgescu, văduva acestuia vinde tipografia lui Miloșescu. La început lucrează numai el cu soția, Ludmila. Încetul cu încetul mărește clădirea tipografiei, aduce litere frumoase din străinătate, face și o legătorie și apoi o librărie la stradă, clădirea aceasta putând fi văzută și astăzi, după mai mult de o sută de ani (pe strada Tudor Vladimirescu – n.a.).” În Târgu Jiu, Nicu D. Miloșescu își face prieteni printre precursorii mișcării culturale de la cumpăna veacurilor: institutorul Alexandru Ștefulescu, scriitorul locotenent Emanoil Părăianu ș.a. Amenajându-și atelierul tipografic spre sfârșitul anului 1880 și completându-l cu necesarul de piese pentru o activitate tipografică diversificată, Miloșescu va tipări prima lucrare: nuvela „Nicu Steluță” a prietenului său, Emanoil Pârâianu. Acest prim atelier s-a aflat pe strada Tudor Vladmirescu, acolo unde mai târziu s-a ridicat restaurantul „Popasul Pandurilor” (vechiul local al restaurantului este ocupat astăzi de o parte a sediului CEC Bank).

Medaliat și furnizor al Curții Regale

La sfârșitul anului 1881, Nicu D. Miloșescu începe tipărirea unui ziar local, „Vulcanul”. Datorită calității tipăriturilor executate, comenzile se înmulțesc. Este necesară construirea unui nou sediu. Peste drum de vechiul atelier, într-o casă cu etaj, Miloșescu își mută tipografia, editura și magazinul. În doar câțiva ani, aici vor vedea lumina tiparului numeroase cărți. La expoziția națională de la Târgu Jiu din 1894, lucrările sale primesc Medalia de argint. În același an, Miloșescu cumpără o litografie din străinătate, cu mari sacrificii. Reușește să strângă în jurul său oameni deosebit de talentați. Profesorul de origine poloneză Witold Rolla Piekarski, neîntrecut în arta desenului, îi va fi permanent colaborator în realizarea decorațiilor, a coperților și a litografiilor.

Deși la început a lucrat numai cu soția sa, Ludmila Miloșescu, ulterior a instruit o serie de lucrători care puteau executa cele mai complicate comenzi. Cărțile tipărite în atelierul lui Miloșescu l-au situat printre cele mai bune din țară: „Mănăstirea Tismana” a lui Alexandru Ștefulescu, „Umbre și lumini” a căpitanului Emanoil Părăianu, „În vâltoare” a lui Alexandru Vlahuță. Artist ambițios,  Miloșescu hotărăște să editeze și să tipărească o serie de cărți poștale cu imagini din Gorj. Acestea vor fi primele tipărite de un gorjean. Deosebit de valoroase sunt și litografiile tipărite pe același format de carte poștală. În 1895-1896, Miloșescu a deschis la Târgu Jiu și o librărie, care punea la dispoziția elevilor manuale și rechizite mai ieftine. Pe lângă librărie exista și un magazin cu articole de galanterie.

Mulți ani mai târziu, atunci când scriitorul Sabin Popescu-Lupu a făcut cunoștință cu familia fiicei lui Miloșescu, a aflat de la aceasta o întâmplare, legată de generozitatea tatălui său: „Odată a venit la librărie un ofițer cu o bătrânică în port țărănesc, prezentându-i-o lui Miloșescu: «E mama mea. Datoriră ei și dvs., domnule Miloșescu, am putut îmbrățișa cariera visată și sunt astăzi ofițer. La amândoi vă păstrez cea mai curată recunoștință». Miloșescu ajuta discret cât putea toți copiii, în primul rând pe cei ai muncitorilor lui din tipografie, dar și alții din afară. Sculptorul Schmidt Faur, care a fost ajutat de el, i-a făcut un bust.”

Cu produsele realizate în tipografia sa, unele adevărate lucrări artistice, Miloșescu participă la mai multe expoziții naționale și internaționale, obținând distincții de fiecare dată: în 1890, Mențiunea onorabilă la Expoziția de la Paris, în 1898, Medalia de argint la Expoziția de la Craiova. Datorită meritelor sale, devine furnizor al Curții Regale. La Expoziția de la București din 1904 primește Diploma de onoare cu Medalia de aur, iar la Expoziția Generală Românească din 1906 primește hors-concours tot Medalia de aur. 

„Corespondent sub acoperire” al Luptei de la Podul Jiului

Nicu D. Miloșescu va continua activitatea tipografică și în timpul războiului. Despre desfășurarea Luptelor de la Jiu a izbutit să trimită familiei sale, care se refugiase în București, o telegramă codificată ce a putut trece de cenzura armatei. Telegrama respectivă este considerată un document istoric, conținând prima veste care a ajuns în Bucureștiul încă neocupat, despre rușinoasa înfrângere a nemților la Jiu: «Nunta început Vineri dimineața, ora 8. Musafirii porniră hora dela Vădeni, peste Jiu, de-a lungul digului, până la pod. Ospățul a durat cu muzicile până seara la ora șease, când musafirii îndopați de bomboanele noastre, au plesnit./ În zorii zilei am pornit noi de-a cuscri către munte cu bravii noștri ostași. Dumnezeu cu noi, suntem toți sănătoși. Al vostru tată, Nicu.» Era Nicu Miloșescu, rămas să înfrunte dușmanul acolo unde muncise o viață.

În drumurile sale la București, cunoaște pe marii scriitori ai vremii, cărora le tipărește numeroase cărți.

Datorită calității lucrărilor realizate, Nicu D. Miloșescu este căutat de foarte mulți scriitori, iar tipografia îi aduce venituri însemnate. Ca urmare, își va construi la Tismana o vilă mai jos de mănăstire, iar în Târgu Jiu, pe strada Tudor Vladimirescu (la nr. 48, astăzi – n.a.), o casă pentru fiul său, Numică, ridicată în anul 1906 (ulterior sediu al Serviciului buletine, pașapoarte, înmatriculări auto, sediul Domina imobiliare – n.a.). Din păcate, băiatul va muri destul de tânăr, la vârsta de 31 de ani, și nu va putea continua munca tatălui.

Prieten al marilor scriitori români, fidel Gorjului până la sfârșitul vieții

Miloșescu a devenit un om cunoscut în județ și în țară, apreciat în cercul marilor scriitori din București: Coșbuc, Șt.O.Iosif, Vlahuță, Delavrancea, Iorga și alții. Cu familia lui Liviu Rebreanu a legat o prietenie deosebită, despre care povestea scriitorul Sabin Velican. „Liviu Rebreanu, urmărit în 1916-1917 de invadatorii germani deoarece se refugiase din Ardeal în România, a fost ascuns de către fiul și fiicele lui Nicu Miloșescu, ce se găseau și ei, la rândul lor, refugiați în București; fugiseră, la venirea nemților, din Târgu Jiu. Astfel, scriitorul a scăpat, fapt pentru care Puia Florica Rebreanu, fiica scriitorului, trimite uneia din fiicele editorului gorjean cartea sa, «Zilele care au plecat», cu următorul autograf: «Pentru tanti Irena Miloșescu, care cu dragoste și temeritate a ocrotit cândva pe părintele meu, caldă recunoștință/ Puia Florica Rebreanu»”.            

Datorită calităților sale de maestru tipograf și antreprenor, i s-a propus să se mute în Capitală. Miloșescu însă a refuzat. Întrebat de ce dă cu piciorul unei astfel de ocazii, mehedințeanul naturalizat gorjean a răspuns: „Aș fi nebun dacă aș pleca, fiindcă oamenii alături de care stau țin la mine și eu țin la ei, eu am lucrat pentru ei și ei au lucrat pentru mine. Eu sunt legat de acest oraș, aici voi trăi până la sfârșitul vieții mele.” Nicu D. Miloșescu s-a stins din viață în ianuarie 1924 și este înmormântat în cimitirul din Târgu Jiu, iar monumentul său funerar se află în îngrijirea administrației locale. 

Nedreptățile istoriei

Dintre cei trei copii ai lui Miloșescu, fiica sa, Irena, căsătorită cu Septimiu Gheorghiu, va prelua tipografia și o va conduce cu rezultate foarte bune până la naționalizare, în 1948.

Pierderea tipografiei a însemnat pentru fiica și ginerele lui Nicu D. Miloșescu pierderea mijloacelor de trai. Încet, încet au vândut tot ce le-a mai rămas, inclusiv amintirile. Aflat în vizită la familia Gheorghiu, scriitorul Sabin Popescu-Lupu (S. Velican) a fost șocat de sărăcia în care trăiau urmașii celui mai mare tipograf al Gorjului: „A venit o vecină, când m-am dus eu acolo și a adus un puișor, așa, cât pumnul. Și l-au tăiat în două. Și am spus că e așa de mic și încă îl mai tăiați în două? Zice: «Dacă suntem săraci... Nu mai avem din ce trăi. Am vândut aproape tot». Foarte mulți oameni intelectuali din Târgu Jiu au venit și au împrumutat de acolo reviste, ziare de valoare, care au fost publicate în tipografia lui Miloșescu și nu le-au mai adus înapoi. Când am văzut că sunt așa de săraci, am hotărât să încerc să îi ajut. Și am intervenit printr-un fost politician care era și om de cultură, deși își făcuse studiile în Rusia, unul Nicola. Și l-am rugat să luăm din ce a mai rămas de valoare de acolo, să ducem la muzeu și să le plătim ceva, să aibă oamenii, și ei, cu ce să trăiască. Omul a fost receptiv la propunerea mea, m-a înțeles, a făcut o comisie, eu cu un fost deputat de-al lor și cu un om de la cultură. Am ales o mulțime de lucruri, între care și bustul acela al lui Miloșescu și o mulțime de cărți, între care era și cartea mea tipărită, și le-am dus la muzeu. Principalul a fost că i-au aprobat șase mii de lei. Când m-am dus cu acești bani și le-am dat oamenilor, vă spun dumneavoastră, dacă mie mi-ar fi dat cineva nu șase mii de lei, că erau bani în timpul comuniștilor, să-mi fi dat șase milioane, eu nu m-aș fi bucurat atât de mult ca pentru acele șase mii de lei pe care le-am dat acestor oameni.”

Utilajele și literele aduse din Germania cu mari sacrificii s-au pierdut

După 1948, tipografia din Târgu Jiu, cea în care lucrase și Jean Bărbulescu, cel care a tipărit timp de 23 de ani ziarul „Gorjanul”, s-a mutat în mai multe imobile: pe Calea Eroilor, pe b-dul Constantin Brâncuși, apoi pe strada Unirii, lângă piață. Niciuna dintre aceste clădiri nu mai există. La începutul anilor '60, tipografia din Târgu Jiu se afla într-o clădire din spatele Teatrului Dramatic Elvira Godeanu, pe atunci Sala de spectacole „23 August”[1]. Constantin Popescu, unul dintre vechii tipografi, angajat în acea perioadă la tipografia din Târgu Jiu, își amintea, în cadrul unui interviu luat de autoare în anul 1997: „Am găsit în tipografie o serie de oameni bătrâni, de la care eu personal am învățat meserie și meșteșugul de tipograf. Aș putea să spun câțiva din ei: Blidea, Prună, Guță Petre și alți lucrători. N-au fost în număr mare. Când am venit eu în tipografie erau 12. Totul se culegea cu mâna. Am prins o formă foarte rudimentară, niște cămăruțe în care lucram, mici și amărâte, în care n-aveai loc să-ți desfășori activitatea… Tipografia respectivă era împărțită în mai multe corpuri, era și peste stradă. După scurt timp, ne-am mutat la fosta cantină lângă piață. Acolo s-a făcut un local mai mare, dar asta n-a fost de durată, de maxim doi-trei ani de zile. La urmă s-au alocat bani de către forurile tutelare și s-a construit această tipografie nouă (actuala Tipografia Prod Com de pe str. Slt. D. Petrescu – n.a.).”

După relatările lui C. Popescu, în anul 1997 încă mai existau anumite obiecte și utilaje din timpul lui Nicu D. Miloșescu: corpuri de litere, o mașină de tipărit, dispozitivul de tăiat cartoane și hârtie în legătorie. Din păcate, multe dintre obiecte fuseseră luate și duse la Petroșani, în anii în care tipografia din Târgu Jiu a fost comasată cu cea din orașul minier. „Și ăștia, atunci, din ce-mi povesteau mie ai bătrâni, au făcu jaf… Au luat utilaje, au luat litere, ce-a fost mai bun de aici, restul le-au băgat într-o magazie. S-au pierdut din lucrurile de artă, deși și acu, la ora actuală, mai sunt niște ornamente, dar ce este acum în casetele de litere și ornamente sunt în calculatoarele moderne”.

Munca în tipografie era destul de grea. C. Popescu povestea despre începuturile activității sale de culegător la ziar: „Era «Steagul nostru», m-a băgat și am cules vreo două săptămâni. După două săptămâni am spus clar că plec din tipografie. Era foarte greu. Te durea spinarea să tot stai așa și culegeai la litere încontinuu. Erau patru lucrători la ziar când se făcea, în anul 1963, fiecare cu pagina lui. Ziarul avea patru pagini și fiecare lucra câte o pagină și încerca să apuce pagina mai ușoară la lucru. Era foarte greu de cules, începea lucrul astăzi de dimineață la cules cu mâna și îl terminai de abia mâine după-masă.”

Nu știm cum erau plătiți tipografii prin anii '70-'80, comparativ cu alte meserii, dar nemulțumiri existau, devreme ce bătrânii tipografi, ajunși în anii comunismului, povesteau că Septimiu Gheorghiu, ginerele lui Miloșescu, care preluase tipografia, își plătea lucrătorii foarte bine. „În perioada aia nu avea număr mare, dar erau plătiți, din ce îmi povesteau mie ai bătrâni, și Septim Gheorghiu, continuatorul, a plătit, adică plătiți o dată pe săptămână și după meritul respectiv. Dacă o lucrare nu i-o făcea de calitate deosebită, nu sta de vorbă. El vrea calitate în primul rând.” Și Dumitru Cinciulescu, fost director al Tipografiei Târgu-Jiu, își amintea despre aceleași condiții dificile: „Când am venit noi în tipografie, generația mea, anul 1968, această tipografie era rudimentară. Erau utilajele vechi, din 1920-‚24, se lucra totul manual, nu existau utilaje mecanice de cules, și altele pentru rezolvarea prolemelor acestor tipărituri. În 1970, fiind făcute în toate județele țării tipografii județene, apărând ziare cotidiene în toate județele țării, s-au făcut noi localuri și noi investiții. S-au adus cele mai moderne utilaje de rotativă, de tipărit ziarele, reviste, cărți și toate imprimatele necesare, inclusiv linotip. La vremea respectivă, când am venit noi, primii cu școli profesionale și cu licee, se lucra numai cu oameni care aveau ucenicie la locul de muncă.”

O nouă tehnologie, o nouă meserie de tipograf

Trecerea de la proprietatea socialistă la o formă simplificată, destul de rudimentară de economie de piață, prin capitalizarea întreprinderilor, s-a făcut destul de stângaci în primii ani de după decembrie 1989. Tipografia din Târgu Jiu a urmat rețeta aplicată la nivelul întregii țări. În anul 1992 a fost preluată în locație de gestiune de patru persoane fizice, printre care se număra și Dumitru Cinciulescu. Un an mai târziu, aceștia au cumpărat tipografia, iar în 1994 au investit în utilaje, modernizând în totalitate procesul de tipărire. Într-un interviu înregistrat în anul 1997, fostul director al tipografiei preciza: „Am cumpărat calculatoare prima dată, după aceea am cumpărat off-seturi, am trecut pe polimeri și am desființat plumbul în această tipografie. În primul rând, rentabilitatea este de peste 80-90% față de înainte. Deci, cu număr de personal mai mic de 25%, nici zece oameni, producem de zece ori mai mult decât produceam cu 40-50 de oameni. Sistemul computerizat este foarte avansat și la ora actuală investiția se amortizează foarte repede. În trei-patru ani de zile am băgat maxim 500 de milioane lei investiții.”

Pentru vechii tipografi, această transformare tehnologică radicală a însemnat încheierea unui capitol de viață. C. Popescu mărturisea că l-a afectat foarte mult faptul că mulți colegi urmau să își piardă locul de muncă: „M-a zdruncinat nu faptul că a venit tehnica nouă, asta mă bucură, m-a zdruncinat pierderea locurilor de muncă, ca și cum aș fi pierdut eu, deși eu sunt ieșit la pensie, dar așa am simțit durerea în suflet, că eu am fost brigadier la ei vreo 23-24 de ani. Și când am auzit că la 48 de ani sunt oameni care își pierd locul de muncă, pe undeva m-a afectat și pe mine, deși nu mai lucrez. Mulți îndeplinesc condițiile de pensionare, unii sunt și bolnavi, au lucrat în plumb o viață, este boala de saturnism care te apasă… Din ce-am observat eu, niciun tipograf, decât ici-colea, câte unul a scăpat să treacă de 64-65 de ani”.

Este evident că diferențele între cele două sisteme de lucru sunt uriașe. La fel, și productivitatea. Dumitru Cinciulescu: „Atunci, pe timpul ăla, cum am prins și noi în București prin anii ׳60, se putea tipări, pentru că nu exista concurență sau normă, să dai repede. Și atunci mergea meseriașul, zețarul, cum era pe timpul ăla, culegea o săptămână la o carte sau două săptămâni, lucra trei ore, îl lua cu șareta, îl ducea acasă, dormea două ore, se ducea patronul, trimitea șareta, îl aducea la serviciu și-i aducea și mâncarea la serviciu. Pentru că tipografii îi numărai pe degete. În Gorj era Miloșescu și mai erau trei-patru. Făceau din plăcere meseria, nu pentru bani. Acum trebuie să trăim. Atunci nu-l interesa pe patron cât consumă sau cât cheltuie, o făcea de plăcere, pentru că avea alte surse care alimentau tipografia respectivă, că altfel nu-și permitea.”           În mod paradoxal, deși evoluția este rodul efortului uman, rezultatul acesteia nu ține cont de emoții și sentimente. După dispariția fizică a oamenilor, rămâne amintirea faptelor lor. Nu ceea ce au câștigat, ci ceea ce au risipit: informație, cultură, educație. 

Materialul integral video, care a stat la baza acestui articol, poate fi vizionat la adresa https://www.youtube.com/watch?v=uZ7I-kKLpp8&t=362s. Filmul respectiv a fost difuzat în cadrul emisiunii „Fotografii de familie”, difuzată în data de 07.05.1997 la TV Târgu-Jiu.

[1] Clădirea a aparținut familiei Marin Dumitrescu, maestru cofetar, avea ieșirea în strada Eroilor, iar după naționalizare, a mai găzduit la parter un restaurant și alte spații comerciale. În prezent, acolo există o patiserie, aparținând uneia dintre nepoatele lui M. Dumitrescu și un atelier de imprimerie tricouri – Umur.

Bibliografie

Andrițoiu, Adina, Fotografii de familie, TV TG-JIU, 7 iunie 1997.

Duguleanu, Ion, Târgu-Jiu, Case. Oameni. Destine. Calea Eroilor, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2007.

Galerie foto