Pentru mine, o vacanță adevărată înseamnă să văd neapărat locuri noi, despre care amauzit, citit, văzut la tv. Așa era cu Bucovina, un fel de tărâm al poveștilor cu ierni înecate înzăpadă, al istorisirilor despre faptele nemaipomenite ale marelui domnitor moldav, devenit Ștefan cel Mare și Sfânt. Care domnitor ridicase câte o biserică sau mănăstire după fiecare bătălie câștigată împotriva necredincioșilor, biserici de o mare frumusețe și dăinuire în timp. Pentru cei temători, ezitanți atunci când este vorba să plece la drum în vreme de epidemie, trebuie să spun că în zona Gura Humorului nimic nu indică mijlocul sezonului estival. Nici măcar în locurile altădată sufocate de mașini și turiști nu întâlnești prea multă lume. Așa că am avut ocazia să ne bucurăm de peisaj, de drumeții, să stăm de vorbă cu localnicii, în tihnă și fără spaima continuă a suspectării celor din jur. Cred că principalul atu al pensiunilor din Voroneț, acolo unde am stat și noi, este apropierea de pădure. Am citit că moldoveanul din Țara de Sus, așa cum se numea Bucovina pe la începutul secolului XVIII (să nu faci greșeala să-l numești moldovean, că se uită urât la tine) iubește spațiile largi, grădinile generoase din jurul casei. Mergând pe ulițele Voronețului, localitate componentă a orașului Gura Humorului, te vei convinge că un om gospodar nu este o raritate aici. Fiecare curte este îngrijită, casele arată ca și cum ar fi fost renovate luna trecută, iar grădinile arată preocupare și pentru estetică, nu numai pentru producția de legume(!). Este adevărat, de ceva timp, năvala turiștilor, dar și a investitorilor cu bani a contribuit la o aglomerare a clădirilor din multe curți. Miroase a dorință de profit, dar mai există și gospodăriile tradiționale.

Mănăstirea Voroneț

Ca român, cred că trebuie să faci un drum în Bucovina o dată în viață. De ce? Pentru că aici este cea mai importantă graniță a spiritualității noastre creștine. Se spune că dacă n-ar fi fost Ștefan cel Mare înmormântat la Putna, Moldova nu s-ar mai aflat între hotarele României, nici măcar așa, înjumătățită. Iar fără sfaturile, binecuvântarea și rugăciunile Cuviosului Daniil Sihastrul, Domnitorul Ștefan nu ar fi putut să învingă în 36 din cele 40 de bătălii pe care le-a dus cu dușmanii creștinătății. „Atunci când Sf. Cuvios Daniil Sihastrul s-a mutat la Domnul, însuși domnitorul Moldovei i-a așezat trupul în racla săpată în pronaosul Mănăstirii Voroneț”, am aflat din interesanta povestire a Maicii Elena. Biserica mănăstirii a fost ridicată în doar trei luni și trei săptămâni, în anul 1488. Unii adaugă „se spune”, punând la îndoială veridicitatea documentelor vremii. Pentru că nu le vine să creadă că s-a putut realiza o asemenea performanță în secolul XV, cu mijloacele vremii. Ei uită, însă, de ajutorul divin pe care Ștefan cel Mare și Sfânt îl primea în bătăliile duse împotriva dușmanilor țării, de rugăciunile neîntrerupte pe care le făcea înainte de orice luptă, precum și de sprijinul extraordinar pe care l-a primit de la sfetnicul său de suflet, Cuviosul Daniil Sihastrul. Maica Elena este un ghid care își argumentează foarte clar fiecare afirmație, cunoscând duhul vremurilor, cu aplecare spre distracție și luare în râs a tradițiilor, fie ele religioase, culturale sau morale. Ne tălmăcește semnificațiile picturilor fără vârstă de pe pereții bisericii care poartă hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Își cere iertare pentru că trebuie să plătim intrarea, însă spune că statul român de acum este mai avid de bani decât statul român din 1948, care a recunoscut că pădurile luate din posesia mănăstirii au aparținut obștii monahale. În schimb, în anii din urmă, deși nu a retrocedat pădurile acestei obști, nu alocă nici bani pentru întreținerea lăcașului de cult, inclus în patrimoniul UNESCO din anul1993. „Trebuie să știți că bisericile noastre ortodoxe sunt unice în lume prin pictura exterioară a pereților. Vin aici turiști din lumea întreagă, sunt zile când vedem poate unul sau doi români, în rest sunt numai străini”.

Cu atât mai tristă este situația zidului împrejmuitor care a trebuit să fie sprijinit după doar 50 de ani de la refacere: „Vin restauratori cu doctorate, cu computere, cu aparate de tot felul și nu sunt în stare să construiască un zid. Iar în vremea lui Ștefan cel Mare s-a ridicat această bisericuță care, iată, stă în picioare și după cinci sute de ani”. Facem ocolul bisericii, ne bucurăm privirea cu frumusețea picturii acolo unde a rezistat. În unele locuri, abia se mai vede; ploile și vântul dinspre nord au spălat chiar și cele mai rezistente vopsele. Intrăm apoi în interior, goniți de zgomotul utilajelor grele care construiesc pe coastă, chiar deasupra mănăstirii, un spa (!). Minunată alegere, ne spune, cu ironie, maica Elena. Deschiderea care face trecerea între naos și pronaos este scundă: „Atât era de înalt domnitorul nostru Ștefan, cu coroană cu tot. El a fost mare prin fapte, nu prin statură”, ne încredințează ghidul nostru. Îngenunchez la mormântul Cuviosului Daniil din pronaos, cu toții ne rugăm în liniște și apoi ne îndreptăm spre ieșire, cu gândul că am petrecut câteva clipe de înălțare sufletească în tihna acestui lăcaș de rugăciune. De reținut este faptul că Mănăstirea Voroneț, așezământ de călugări, a fost închisă întimpul stăpânirii austriece asupra Bucovinei, începând cu anul 1785 și și-a reluat viața monahală după 206 ani, în 1991, ca obște de maici. Biserica mănăstirii a continuat să fie folosită ca biserică parohială în tot acest timp. Din 1490, la mănăstire s-a organizat și o școală de copiști, dar și o școală pentru copiii de boieri și de preoți care învățau pentru a deveni preoți, copiști de cărți, dieci pentru cancelariile ținuturilor și orașelor, dascăli pentru biserici și școli. Capriciile istoriei, dar și evoluția mentalităților au schimbat total raportul dintre biserică și școală. Deși începuturile școlii se află în bisericile de acum peste cinci secole, când școala era parte a bisericii, în prezent biserica, studiul religiei a ajuns să fie dat afară din multe instituții de învățământ.

(Va urma)

Galerie foto