În urmă cu două decenii, la data de 24 iulie 2003, se stingea din viață o mare personalitate a Gorjului și a medicinei, doctorul Constantin Lupescu, la vârsta de 98 de ani. Format la școala românească de medicină din perioada interbelică, posesor al unei solide culturi umaniste și cu valori morale incontestabile, doctorul Constantin Lupescu a trebuit să facă față multor încercări de-a lungul vieții. De fiecare dată, însă, a reușit să răzbată datorită profesionalismului său recunoscut.

 
În locuința sa de pe strada Gl. Gheorghe Magheru din Târgu Jiu au poposit, de-a lungul anilor, multe figuri emblematice ale culturii și istoriei noastre naționale: criticul și scriitorul George Călinescu, academicianul George Uscătescu, profesor emerit al Universității din Madrid, pictorul Iosif Keber, Mitropolitul Gurie al Basarabiei, Ion Buzdugan, secretar al Sfatului Țării și semnatar al unirii Basarabiei cu România, profesorul Victor Daimaca. De asemenea, fiind un lider înnăscut și recunoscut de colectivele din care făcea parte, dar și un mare amator de cultură, a avut ocazia de a cunoaște personalități ilustre ale vremii: istoricul Nicolae Iorga, șefii marilor partide Național Liberal și Național Țărănesc, Iuliu Maniu și Ion Mihalache, Corneliu Coposu, poetul Lucian Blaga.

Poziția sa de șef al Secției de Boli Infecțioase din cadrul Spitalului Târgu Jiu l-a adus în situația de a asigura, înainte și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, asistența medicală a prizonierilor din lagărul de la Târgu Jiu. Astfel, a cunoscut și tratat mii de refugiați polonezi, în anii 1939-1940, a îngrijit, fără a face vreo deosebire, pacienți care erau sau urmau să devină personalități importante ale vieții culturale și politice a României, cum au fost scriitorul Victor Eftimiu, academicianul Mihai Ralea sau viitorul președinte al Consiliului de Stat al R.P.R., Gheorghe Gheorghiu-Dej.
După retragerea din activitate, silueta sa impunătoare putea fi văzută deseori ieșind din „casa cu magnolii” din apropierea Bibliotecii Județene, pentru a merge la vreun eveniment unde era invitat să-și depene amintirile sau, pur și simplu, pentru a-și face plimbarea zilnică. 

Elev și student eminent, medic cu o carieră remarcabilă

La 16 mai 1905, se năștea la Târgu-Jiu, în casa lui Grigore și Ana Lupescu, al șaptelea și ultimul lor copil, Constantin. Tatăl, Grigore Lupescu, era negustor și avea un magazin de fierărie pe strada Tudor Vladimirescu, vis-a-vis de actualul spital. După terminarea claselor primare, urmează Liceul Tudor Vladimirescu, ce își desfășura cursurile pe atunci în localul actualei Școli Gimnaziale „Constantin Săvoiu”. Absolvă liceul în 1924, cu mențiunea Magna cum laudae. Pasionat încă din liceu de medicină, pe de o parte, iar pe de alta, urmând și exemplul a doi frați mai mari, deja medici, Constantin Lupescu dă concurs la Facultatea de Medicină din București cu eminentul profesor Victor Babeș. Alături de V. Babeș, la facultate i-au fost profesori alți savanți de renume mondial : Gheorghe Marinescu, Dimitrie Gerota (cel care îl îndrumase pe Brâncuși în realizarea bustului gen. Carol Davila, dezvelit la Spitalul Militar în 1912), Ernest Juvara, Francisc Rainer ș.a. („Doctorul Constantin Lupescu - Note autobiografice”, Litua, Studii și cercetări, vol. IX, Târgu Jiu, 2003, p. 391).
În acea perioadă, are ocazia de a-l cunoaște și pe istoricul Nicolae Iorga, ce îndeplinea funcția de rector al Universității București. Într-o emisiune realizată de subsemnata și difuzată la TV Târgu Jiu în decembrie 1996, doctorul Constantin Lupescu a rememorat această întâlnire, precum și multe alte momente deosebite din viața sa (conținut disponibil pe YouTube la https://studio.youtube.com/video/iApa4f3KrLg/edit). 

Dr. C. Lupescu, pe atunci student în an terminal și coleg cu fiul rectorului, Ștefan, l-a abordat pe Nicolae Iorga în cancelarie, la rugămintea colegilor din anii mai mici: „Pe vremea aceea, județul Gorj avea un cămin studențesc mixt (în București – n. rep.) și Iorga, la un moment dat, s-a dus în control la acest cămin, care era pe strada Izvor. Era duminică; studenții mai înaintați în studii erau pe la spectacole, au fost numai câteva fete de prin anul doi, care s-au speriat. Și Iorga, văzând că nu prea are cu cine vorbi, a zis: „Închid acest cămin deoarece cred că nu se petrec lucruri curate aici”. Eu nu stam în cămin, dar eram în ultimul sau penultimul an. Au venit la mine cei de la cămin, studenții, și m-au rugat să intervin eu la profesorul Iorga. M-am dus – era iarnă, mi-aduc aminte – l-am așteptat în cancelarie; el îți încălța șoșonii și eu vorbeam, și i-am spus: Domnule profesor, s-au speriat, dumneavoastră sunteți un nume, sunteți rector, dar nu se petrece nimic rău. El a ridicat capul, s-a uitat la mine și a zis: «Te cred, că ești cinstit sufletește. Nu mai închid căminul»”. 
După absolvirea facultății, în 1931, a fost trimis medic de circumscripție la Schitu Golești, Muscel (astăzi, județul Argeș), după care, în 1933, s-a transferat la Secția de boli interne din Târgu Jiu, condusă la acea vreme de dr. Constantin Velican. A urmat promovarea examenului de medic primar în anul 1936, cu a doua notă pe țară, competență care i-a permis să ocupe funcția de șef al Secției de boli infecțioase a Spitalului Județean din Târgu Jiu, cu 60 de paturi pentru adulți și copii („Doctorul Constantin Lupescu - Note autobiografice”, Litua, Studii și cercetări, vol. IX, Târgu Jiu, 2003, p. 392). A condus această secție timp de patru decenii, până la pensionare, în 1977. 
Și-a desfășurat activitatea și ca medic al lagărului de refugiați și deținuți de la Târgu Jiu în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, iar între anii 1945-1947 a fost director al Spitalului Județean. A fost trimis și pe front, unde a activat ca medic în formația Profilaxie nr. 4 în combaterea tifosului exantematic în Ucraina.
S-a confruntat cu epidemii și simptomatologie medicală diversă: dizenterie în lagăr în 1940, din cauza suprapopulării cu refugiați polonezi, tifos exantematic în 1944, din cauza războiului și a exodului din Moldova (boală de care s-a contaminat și doctorul), leptospiroză în 1952, ale cărei simptome specifice le-a intuit și documentat, intoxicația cu plumb, în 1957, a țăranilor care făceau țuică în cazane lipite cu plumb. 
De asemenea, a fost profesor de igienă și medic al Liceului „Tudor Vladimirescu” din Târgu Jiu, dar și profesor la Școala Tehnică Sanitară din municipiu.

Autor de studii și doctor în științe medicale, medic apreciat de pacienți

Experiența de la patul bolnavilor a fost expusă în zeci de articole publicate în reviste de specialitate și comunicări la congrese și simpozioane. Pe baza acestora, a obținut titlul de Doctor în Științe Medicale în anul 1967, acordat de o comisie formată din personalități remarcabile ale medicinei românești (academicianul M. Ciucă, prof. dr. Nestorescu, membru corespondent al Academiei, prof. dr. Marin Voiculescu, dr. doc. Marcela Popovici, dr. doc. En. Sturza). În 1970 devine membru al Societății Franceze de Microbiologie, iar în 1973 membru al Comitetului de Conducere al Societății de Patologii Infecțioase a Societății de Științe Medicale București.
Deoarece în perioada comunistă activitatea de liberă practică a medicilor era mult restrânsă, cabinetul particular al doctorului C. Lupescu a fost deschis doar în anumite perioade de timp, astfel că de experiența profesională a acestuia au putut beneficia din nou bolnavii din Târgu Jiu abia după 1990, până când vârsta înaintată l-a obligat să renunțe la activitatea sa profesională. 
L-am întrebat pe cunoscutul medic dacă a regretat că nu a plecat din Târgu Jiu, într-un oraș mai mare, cu clinici și spitale mult mai bine dotate. A fost de acord că acolo ar fi avut mai multe posibilități de investigații, de laborator, mai multe posibilități de a consulta bibliotecile universităților și Biblioteca Academiei. Dar altele au fost motivele pentru care a rămas în orașul natal : „Nu-mi pare rău că nu am plecat pentru că, întâi de toate, am putut să fiu lângă părinții mei bătrâni și bolnavi, care au făcut sacrificii ca să mă țină la facultate, al doilea, eram mai cunoscut în Târgu Jiu. În București aș fi fost un necunoscut pe stradă, pe când aici mă cunoaște aproape toată lumea. Și asta îmi dă o satisfacție deosebită, mai ales că acum, în ultimul timp, mă întâlnesc cu mulți aproape zilnic, care îmi spun: «Dl. doctor, mi-ați îngrijit copilul, dl. doctor, mi-ați salvat soția, dl. doctor, m-ați îngrijit și pe mine». Asta e cea mai mare satisfacție pe care o poate avea un medic ieșit la pensie. Îmi aduc aminte că, acum câteva luni, trecând pe stradă, o țărancă, o femeie de vreo 60 de ani, mă oprește: «Sunteți dr. Lupescu? – Da! Și sare și mă sărută. – Ce ți-e, mă, femeie? – Eu am fost bolnavă și zece zile n-am știut de mine. Am avut meningită și dvs. m-ați făcut bine și iată-mă, cum sunt acuma». E o mare satisfacție pentru mine să primesc astfel de mulțumiri din partea foștilor mei bolnavi”.

„Casa cu magnolii” și familia

În perioada interbelică, poziția socială a unui medic era dintre cele mai înalte și apreciate. Astfel că tânărului medic Constantin Lupescu, cu o bună pregătire profesională, nu i-a fost greu să se afirme. „Pe mine m-a atras la Târgu Jiu dragostea de părinți, dar și faptul că mă lansasem foarte repede ca medic în oraș și în județ. Mă cunoșteau colegii mei, care deveniseră preoți, învățători și așa mai departe. Am avut o clientelă foarte numeroasă, pentru că, pe vremea aceea, nu exista policlinică. Totul era cabinetul medical particular. În spital se internau numai bolnavii care erau extrem de gravi sau prea săraci, încât eu uneori terminam la 11 noaptea activitatea. La 34 de ani mi-am făcut locuința aceasta. Înainte, aici era un câmp viran foarte extins, spre miazănoapte era clădirea lui Haiducescu Emil, care a fost directorul Prefecturii, și dincolo, spre miazăzi, era locuința profesorului Ștefan Petrescu (în spatele Bibliotecii Județene Christian Tell – n.a.). În rest, era câmp viran. Casa Sărăcăceanu (din strada Eroilor nr. 25 – n.a.) nu era construită, iar acest teren a aparținut Generalului Magheru”. 
Casa generalului gorjean, cunoscut pentru implicarea sa în Revoluția de la 1848, era situată acolo unde în prezent se află una dintre clădirile spitalului de pe strada T. Vladimirescu. În copilărie, C. Lupescu se juca în grădina casei respective cu ceilalți copii de vârsta lui. În anul 1937, doctorul a cumpărat locul de casă de la niște descendenți ai generalului Magheru. Câțiva ani mai târziu, în 1944, a mai cumpărat o suprafață de teren învecinat pe care, ulterior s-au construit Trustul de Construcții și o aripă a spitalului (Dr. C. Lupescu, Biografii sentimentale, vol. II, Târgu-Jiu, 1998, pp. 75-77).
În ce privește proiectul casei, acesta a fost făcut de arhitectul șef al Capitalei, State Baloșin, care era și profesor de arhitectură. „La început nu a vrut, mi-a spus că el nu construiește decât blocuri, că a construit 22 de blocuri și avea 22 de apartamente, ca plată. Însă, un nepot al lui cu care eu eram prieten, a intervenit și așa mi-a făcut planul locuinței [...] Execuția construcției a fost făcută de Vigi Pittini, tâmplăria, de frații Gheza, iar acoperișul, de către Tibi. Toți aceștia au fost profesioniști de excepție”. 
O scurtă descriere a casei a făcut fiul doctorului, Constantin Lupescu, medic emigrat în Germania, într-un interviu din februarie 2014, publicat în ziarul Pandurul: „Casa a fost concepută arhitectural în exterior în formă de L, cu jocuri de acoperiș, cu un brâu de granit sculptat, care îmbracă casa și în care sunt implantate două fântâni arteziene, care îi dau o notă originală, împreună cu o pergolă din stâlpi de lemn, pe care este plantată o viță de vie sălbatică. În fața casei se află o splendidă grădină de flori, cu zeci de magnolii, de trandafiri și multe alte flori care, în totalitate, dau casei un farmec deosebit. Pe drept cuvânt, casa a fost considerată de toți cei care o știau înainte de a fi agresată cu un scop precis, ca cea mai frumoasă casă a orașului – o bijuterie arhitectonică”.
Aici a locuit doctorul Constantin Lupescu împreună cu soția sa, Natalia Lupescu, până la trecerea lor în lumea de dincolo. Împreună au avut doi copii, ambii deveniți medici. Natalia Lupescu a fost licențiată în farmacie și a deținut o farmacie particulară în strada Victoriei, până în anul 1949, când aceasta a fost naționalizată. Despre soția doctorului, profesorul și filosoful George Uscătescu, absolvent al Liceului „Tudor Vladimirescu” și apropiat al familiei Lupescu, spunea: „doamna Natalia, ființa fără egal ca delicatețe, stil și personalitate” (Dr. C. Lupescu, Biografii sentimentale, Târgu-Jiu, 1993, p.3).

Persecuțiile, condamnările și suferințele cauzate de regimul totalitar comunist

Frumusețea casei și bunăstarea familiei i-au adus și multe neplăceri doctorului Constantin Lupescu. „În anul 1950, Securitatea m-a evacuat din casă, pe motiv că vrea să stea în casa mea, să fie sediul ei. M-au evacuat din casă fără nicio altă discuție. Pe vremea aceea, în Rusia, Beria (L.P. Beria – n.a.), care era șeful Securității, încălecase partidul. Și același lucru se întâmplase și aici. Și mi-a fost frică să fac vreo intervenție, pentru că Securitatea putea să-mi arunce vreun revolver, vreun manifest (în grădină – n.a.) și să am mari neplăceri. Și am așteptat patru ani de zile, până în 1954, când Beria a fost executat și atunci eu am adresat lui Gheorghiu-Dej, care era președintele Statului, o simplă cerere, în care am spus că am fost naționalizat, consider ilegal, deoarece decretul prevede că sunt scutiți de naționalizare liberii profesioniști și salariații de stat. Sunt și salariat de stat, sunt și liber profesionist. Nu am mai făcut nicio aluzie la lagăr, pentru că mi-am închipuit că știe el. Și spre surprinderea mea, peste vreo șase zile, am primit la spital un telefon, chiar de la Președinție, de la Gheorghiu-Dej. Să spun drept, m-am și bâlbâit puțin, că nu m-așteptam. Și am spus că eu n-am făcut politică, n-am avut pământ agrar… «Știu eu, fii liniștit, în trei zile vei fi în casă»”. Gheorghiu-Dej nu a lăsat lucrurile la întâmplare și a trimis pe secretarul său să verifice la fața locului dacă ordinul a fost îndeplinit. După doar câteva ore, doctorul și familia sa au putut să revină în locuința lor. Mai mult, secretarul lui Gheorghiu-Dej l-a asigurat că locuința, care fusese naționalizată, va fi scoasă de sub naționalizare printr-un decret emis special. 
Datorită faptului că și-a îndeplinit ireproșabil profesia de medic, doctorul Constantin Lupescu nu a făcut niciodată diferență între bolnavi. „Aveam, acolo în lagăr, și legionari, și comuniști. Eu am detestat partidele extremiste, dar eram medic și jurământul lui Hipocrate spune așa: «Să tratezi pe cel mai mare dușman al tău ca pe ruda ta cea mai apropiată», încât eu nu am tratat acolo persoane, am tratat bolnavi. Ei toți erau niște anonimi, așa că și cu Gheorghiu-Dej nu m-am purtat deosebit față de alții. Însă fiindcă el avea o fistulă în regiunea anală și mi-era greu să-l tratez în lagăr, l-am internat în spital. Poate singura favoare pe care i-am făcut-o a fost să-l mai țin în spital când veniseră de la lagăr să-l ridice și eu am spus că atât timp cât sunt eu medic, nu poate să treacă peste mine și l-am mai ținut [...] Destinul a hotărât să am recunoștință față de Gh. Gheorghiu-Dej, deși l-am detestat, deoarece a instituit în țară o cruntă teroare comunistă, a cărui victimă a fost și fratele meu”.
Grigore Lupescu, fratele doctorului, a fost arestat și deportat la Canal, din cauza faptului că fusese directorul Băncii Românești din Târgu Jiu, proprietar al Fabricii de cărămidă refractară de la Vădeni și al muntelui Viezuroiu, de unde se aducea minereul necesar la fabrică, iar soția sa era proprietara unei întinse suprafețe de teren arabil, dotă de la părinți. După trecerea prin mai multe închisori, după doi ani de schingiuiri și muncă istovitoare, a decedat în închisoarea Jilava, fiind înhumat într-o groapă comună, fără cruce și fără niciun însemn. 
Peste câțiva ani, în 1959, regimul comunist avea să îi facă probleme din nou doctorului Lupescu: „s-a emis o lege pe cât de nedreaptă, consider eu, pe atât de barbară, conform căreia toate persoanele care dețin monezi de aur să le predea Statului. La sfatul fratelui meu, care era directorul Băncii Românești, filiala Târgu Jiu, investisem toate economiile mele și ale soției, proprietară de farmacie, în monezi de aur, 500 de monezi. Și eu nu le-am predat, pentru că mi s-a părut nedrept. Voiam să le păstrez pentru neputințele bătrâneții, ale bolii. Dar misiții, adică cei care mi-au procurat, mi-au vândut aceste monede m-au denunțat. M-au luat, m-au arestat, m-au dus la București, m-au ținut acolo închis, patru-cinci ore, până noaptea târziu îmi luau interogatoriu, ca să mă epuizeze, apoi de bună voie le-am spus că le dau monedele. M-au mințit ei că a venit un ordin să nu mai fie pedepsiți cei care le predau, că pe mine nu mă mai interesau monedele, era frica de pedeapsă. Am venit la Târgu Jiu, le-am dat monedele, ca după aceea să fiu condamnat 15 ani cu confiscarea întregii averi”. 
Dezamăgirea cea mai mare venise, însă, de la faptul că sentința fusese dictată de prim-secretarul județului Gorj, un anume Vasile Cîrstea, fost om de serviciu în farmacia Nataliei Lupescu. Acesta fusese angajat doar la insistențele mamei sale, lăptăreasa familiei, care își dorea „să aibă o lefșoară” și băiatul ei de 15 ani. Ajuns om important al partidului, acesta ocupase casa profesorului Ștefan Petrescu, o persoană de notorietate în oraș, și care nu a mai revenit niciodată în casa sa, trebuind să locuiască în doar două cămăruțe, într-o altă casa naționalizată de pe strada T. Vladimirescu. Primul-secretar devenise, astfel, vecin cu familia Lupescu, care îl ajutase în tinerețe și căreia, acum, îi răsplătea binele făcut cu numeroase răutăți învățate la școala de partid de la Moscova. Spre deosebire de acesta, procurorul care trebuia să îl acuze, s-a transformat într-un apărător al doctorului Lupescu, care îi salvase copilul de la moarte cu mai mulți ani în urmă. La fel s-au comportat și alți oameni pe care doctorul îi ajutase fără a face deosebire, doar pentru că și-a respectat jurământul depus la terminarea facultății. 
Doctorul Constantin Lupescu a fost eliberat din închisoare după doar trei săptămâni de detenție, printr-un decret de grațiere emis de către Prezidiul Marii Adunări Naționale (desigur, din nou la cererea expresă a lui Gh. Gheorghiu-Dej), pentru ca mai apoi, să poată să își reînscrie și fiul la Facultatea de medicină de la Cluj, unde obținuse note foarte mari la admitere, dar fusese respins de comisia politică. Pe dosarul lui fusese scris, cu cerneală roșie: „Tatăl speculant al sănătății publice”, aluzie la cabinetul particular al doctorului. 
În completarea acestor relatări, ar fi bine de adăugat câteva fraze pline de înțelepciune pe care doctorul C. Lupescu, ajuns la vârsta senectuții, le-a inserat în „Confesiuni” (Dr. C. Lupescu, Biografii sentimentale, Târgu-Jiu, 1998, p. 109): „Drumul vieții mele nu a fost presărat numai cu trandafiri, ci și cu spini. În situațiile grele ce mi le-a impus soarta, am găsit sprijin salvator la persoane față de care mi-am făcut doar datoria de medic. Am trăit și invidia unor colegi care se simțeau stingheriți de mine în activitatea lor profesională. «Invidia medicorum pessima est» (Invidia dintre medici este cea mai rea”.

Depozitar al unor amintiri fabuloase, cu prieteni remarcabili, ale căror nume apar chiar și în cartea de istorie a neamului 

Așa cum scriam la începutul acestui articol evocator, doctorul Constantin Lupescu a avut șansa de a cunoaște oameni deosebiți. I-au călcat pragul casei mari personalități ale culturii noastre naționale, s-a intersectat cu oameni care au făcut istorie și de a căror prietenie și apreciere s-a bucurat în diferite ocazii. A ajutat pe cât i-a permis profesia sa de medic și, Slavă Domnului!, a făcut-o cu multă bucurie și pricepere. Întâlnirile, discuțiile, momentele de destindere și de mare emoție intelectuală i-au rămas în amintire și, spre satisfacția celor care vor să afle mai mult despre istoria Gorjului și a țării, doctorul Constantin Lupescu a făcut un efort memorialistic deosebit, strângând toate aceste figuri în două volume de „Biografii sentimentale”, apărute în anii 1993 și 1998. 
Din paginile acestor cărți ne privesc nume sonore din istoria medicinei mondiale, dar și medici ai Spitalului Județean din Târgu Jiu, oameni de stat și președinți de partide politice, pictori, filosofi, literați, muzicieni, militari, istorici și juriști, dar și oameni simpli, cu suflet bun și drept. Pentru că nu se poate altfel, pentru a respecta adevărul, sunt menționați și câțiva dintre cei care și-au irosit viața, făcând rău, suprimând vieți și schimbând destine prin acțiunile lor. Deosebit de interesante sunt și evocările privind Târgu Jiul de altădată și impresiile de călătorie din țările vizitate. 
Această forță evocatoare transpare și din înregistrările pe care autoarea acestui articol le-a făcut în cursul anilor 1996 și 1997 în casa doctorului Constantin Lupescu, cu ocazia realizării unor episoade din cadrul emisiunii „Fotografii de familie”: Iosif Keber, George Uscătescu, Târgu Jiul de altădată, Constantin Săvoiu, doctor Grigore Lupescu și episodul dedicat în întregime doctorului Constantin Lupescu. Filmele respective au fost difuzate la Televiziunea Târgu Jiu și pot fi accesate pe canalul YouTube, cu excepția celui despre G. Uscătescu, care s-a pierdut. 
Discutând cu dr. C. Lupescu în pregătirea și în timpul filmării acelor interviuri, aveam senzația că mă întorc în timp, printre figuri ale unui trecut despre care doar citisem sporadic, ființe de abur care prindeau un contur atât exact în povestirile doctorului. Îmi doresc să fi avut mai mult timp, să fi pus întrebări mai multe și despre alte întâmplări din viața urbei noastre de pe Jiu. Dar atâta a fost. 
Mai trec uneori prin fața casei doctorului Constantin Lupescu și înțeleg că fiecare om are un timp al său pe pământ, pe care trebuie să îl folosească atât cât poate de bine, în folosul semenilor săi. Din „casa cu magnolii” au mai rămas doar zidurile, fără decorațiunile care o făceau unică și atât de frumoasă. Din grădina cu flori și fântâni nu a mai rămas nimic. Nu știu și nici nu vreau să știu ce este în interior, în sufrageria decorată de Keber și în celelalte camere în care, timp de peste șase decenii, o familie de oameni culți și educați și-a dus existența, cu bune și cu rele. Cei doi copii ai familiei, ambii medici, au plecat spre alte destinații (fiica, Rodica, în Satu Mare, iar fiul, Constantin, în Germania), găsind acolo, probabil, ceea ce Târgu Jiul și România nu le oferea la vremea aceea. Casa doctorului C. Lupescu nu mai este. În memoria mea și a celor care l-au cunoscut mult mai bine rămâne însă OMUL și MEDICUL Constantin Lupescu. Dacă locuința sa nu a putut primi o destinație utilă pentru comunitate, ar fi bine ca, măcar după două decenii, să primească o înfățișare mai onorabilă, care să spele rușinea degradării intenționate și doar cu un scop mercantil a acesteia. După cum ne învață exemplul vieții celui care a ridicat-o și a locuit-o, în viață nu sunt importante doar avantajele materiale. Faptele bune și respectul celor din jur contează mult mai mult.
La două decenii de la trecerea la cele veșnice, să aducem un omagiu doctorului Constantin Lupescu, desemnat CETĂŢEAN DE ONOARE AL MUNICIPIULUI TÂRGU JIU în anul 1996!
Autor: Adina Andrițoiu