Acum că te duci pe un drum pavat cu iluzii sparte, un “adio” e mai viu, “pe curând” nu-i pentru noi, iubite, când știu că te-am lăsat să pleci...
Din ce gânduri haine a crescut speranța că te mai întorci? Și chiar de-ar fi așa, să-mi fie cu iertare, ridic în jurul meu ziduri și închid în globul de cristal acest “la revedere” mult prea plin de amar, iar dacă drumul sorții mi te va aduce în prag, o să te primesc la pieptul meu cu o inimă care bate pentru tine.
O să te uit printre rândurile acestui vechi jurnal și o să-i permit vieții să-și joace jocul, așteptându-te sub geana de foc a amurgului în Bucureștiul nostru... acum, ideea că o să te întorci, zace în mine ca o sămânță care refuză să putrezească, știu că o să apari ținând în mână o floare de mac ce are să îmi aducă aminte de iubirea noastră născută la malul mării.
Te simt și acum, după mulți ani, cum te-am găsit pentru prima dată mângâiat de mâna caldă a lunii din acea vară. Mi-amintesc încă discuțiile lungi care se pierdeau liniștite în valurile ce aruncau nervoase spuma la țărm. Privesc în ochii tăi și arde mocnit în mine durerea de atunci când am privit în urma ta...dar iert pentru amândoi nerușinarea de a fi lăsat o iubire să se piardă, căci știu că destinul mi te va aduce iar...