Cel mai vârstnic maior al Armatei Române are 105 ani! Ce surpriză i-au făcut militarii
Cel mai vârstnic maior al Armatei Române are 105 ani şi este din oraşul Horezu, el fiind avansat în grad cu ocazia Zilei Armatei Române. Aurel Antonie este printre puţinii militari vâlceni care au activat în perioada celui de-al Doilea Război Mondial şi mai sunt încă în viaţă, sâmbătă el urmând să împlinească 105 ani. Pentru a-l sărbători, colonelul Cristian Arinton, comandantul garnizoanei Râmnicu Vâlcea şi lt.col Nicolae Olaru, şeful Centrului Militar Judeţean, l-au vizitat, marţi, pe bătrân la el acasă, în satul Romanii de Sus, în semn de respect.
Printre cadouri, diplome şi un tort aniversar, bărbatul, care a stat aproape un deceniu prin lagărele staliniste, a fost ridicat, onorific, la gradul de maior. "Ei da, sunt maior acum, dar m-au cam lăsat picioarele... Tinerii de azi să ţină însă la armată, să îşi ţină neamurile şi unitatea lor, iar armata să aibă grijă de naţia română. Noi respectăm credinţa fiindcă noi o moştenim de la străbunicii noştri şi ar trebui să o păstrăm cu sfinţenie", a spus bătrânul zâmbind, în timp ce îşi primea noile trese.
Orfan de tată din Primul Război Mondial şi trecut prin ororile celei de-a doua conflagraţii mondiale, Aurel Antonie spune că doar credinţa l-a ţinut în viaţă în acele vremuri cât a fost departe de casă, prizonier de război în URSS.
"Aveam vreo 28 de ani. Vreun an de zile după ce am fost luat prizonier a fost foarte greu. Am crezut că mor pentru că lagărul unde am fost duşi era într-o coastă şi nu mai puteam să mai urc. Slăbisem foarte mult. Dar mi-am revenit, iar credinţa a fost cea care m-a ţinut în viaţă", a adăugat bătrânul.
Proaspătul maior spune că războiul l-a prins activ - era comandant de grupă la Corpul I Armată de la Craiova, Divizia 11 infanterie, legiunea Jandarmeriei Olt, în 1943 fiind trimis la Chişinău, cu un batalion de români ce primise misiunea de a asigura securitatea din oraş. La scurt timp a fost însă luat prizionier şi mai bine de opt ani a stat prin lagărele din Odessa, Siberia şi Turkmenistan până să se întoarcă acasă. "Eu am fost în paza diviziei, nu am fost pe front. Unitatea mea a fost cea care a asigurat paza generalului. Eu şi 12 oameni eram în Divizia 11 Infanterie. Din cei cu care am plecat, doar doi oameni am pierdut, unul din Gorj şi altul din Drăgăşani. În rest, după opt ani de prizonierat, cu toţi ne-am întors în ţară", a povestit militarul vâlcean.
"În ţară, am ajuns în '51 şi ne-au băgat direct la închisoare. Apoi, ne-au eliberat pe rând. Trebuia să ajung în ianuarie acasă, dar abia de Sfintele Paşti am reuşit. Când am plecat la război, mi-am lăsat nevasta însărcinată. Abia mă căsătorisem, eram în primul an. Am ţinut legătura prin scrisori, însă trebuia să spunem numai de bine. La câte două, trei luni ajungeau scrisorile la destinaţie. În fine, când m-am întors, mi-am găsit copilul în clasa a II-a. Nu mi-a zis tată mai bine de un an. Întreba mereu: 'ăsta e tata'? Nevastă-mea m-a aşteptat în continuu. A fost tare cumsecade şi m-a aşteptat până m-am întors acasă", a mai adăugat veteranul, care în prezent locuieşte şi este îngrijit de familia unei nepoate.
La întoarcerea în ţară a lucrat ca revizor de funiculare şi numai şase ani a mai trăit alături de soţia care l-a aşteptat în perioada prizonieratului. Aceasta a decedat în 1957, iar apoi el s-a recăsătorit. Cea de-a doua soţie a murit de câţiva ani.
"Îmi iubesc ţara! Ţara mea! Şi dacă aş fi iar tânăr şi patria în nevoie, n-aş ezita să o pornesc pe acelaşi drum", mai spune bătrânul veteran, cu ochii umezi.
Galerie foto
Vizualizări: 377
Trimite pe WhatsApp