Pocăinţa şi mărturisirea păcatelor nu pot fi despărțite una de cealaltă. Pocăinţa este „botezul lacrimilor” prin care omul renaşte duhovniceşte. Pocăinţa adevărată nu se realizează doar îndepărtându-ne de păcatele făcute înainte, ci implică și săvârşirea de fapte bune. Fiind o lucrare care nu se sfârşeşte niciodată trebuie, ca în rugăciunile noastre, să cerem de la Dumnezeu mereu pocăinţă, întrucât doar de ea avem nevoie, nicidecum de harisme. De aceea, zilele în care nu ne-am pocăit şi nu ne-am întristat pentru păcatele noastre sunt pierdute, chiar dacă am făptuit alte lucruri bune.

Înainte de toate, pocăinţa curată înseamnă conștientizarea propriilor greşeli, părerea de rău și durerea pentru păcatele făcute. Apoi urmează ca omul să ceară iertare de la Dumnezeu şi să se mărturisească. În felul acesta va veni şi mângâierea dumnezeiască. De fiecare dată însă, duhovnicul trebuie să-i amintească celui care se mărturisește că esenţială este schimbarea vieţii, pentru ca astfel să primească milă de la Dumnezeu.

Sf. Ioan Gură de Aur vorbea despre cinci căi de pocăinţă: „Prima, osândirea păcatelor; a doua, iertarea păcatelor semenilor noştri; a treia, rugăciunea; a patra, milostenia; a cincea, smerenia” (Sf. Ioan Gură de Aur, „Despre mărginita putere a diavolului. Despre căinţă. Despre necazuri şi biruirea tristeţii”, EIBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 38).

Există și cazuri în care întristarea pentru căderile în păcate este cauzată de egoism. În aceste situaţii, pocăinţa nu este însoţită şi de binecuvântata mângâiere. Atunci nu există smerenie, zdrobire de inimă, ci doar egoism, iar egoismul aduce întotdeauna întristare şi nelinişte.

„Când omul nu are pocăinţă, ci se mâhneşte din egoism, din dorinţa de a plăcea oamenilor, fiindcă a scăzut în ochii celorlalţi, atunci există înlăuntrul său nelinişte, otravă, durere” (Sf. Paisie Aghioritul, „Patimi şi virtuţi”, Edit. Evanghelismos, Bucureşti, 2007, pp. 137-138).

Sf. Paisie Aghioritul vorbește şi despre aşa-zisa „pocăinţă de nevoie”. „Adică îţi cer să mă ierţi pentru un rău ce ţi l-am făcut ca să scap de consecinţe, dar lăuntric nu mă schimb. Omul îndrăcit se face, chipurile, că se pocăieşte şi lucrează cu viclenie, face metanii cu bunătate prefăcută, ca să-i înşele pe ceilalţi.

Dar şi faptul de a merge cineva să-şi spună păcatele sale duhovnicului, pentru că se teme ca nu cumva să meargă în iad, nici aceasta nu este pocăinţă. Pentru că acesta nu se pocăieşte pentru păcatele lui; ci problema lui este să nu meargă în iad.

Pocăinţa adevărată este ca mai întâi omul să-şi simtă greşeala sa, să-l doară, să ceară iertare de la Dumnezeu şi apoi să se spovedească. Astfel va veni mângâierea dumnezeiască. De aceea totdeauna recomand pocăinţă şi mărturisire. Numai spovedanie niciodată nu recomand” (Sf. Paisie Aghioritul, „Nevoinţă duhovnicească”, Edit. Evanghelismos, Bucureşti, 2002, p. 173).

Dumnezeu judecă pocăinţa pe măsura smereniei şi nu a ostenelilor exterioare. Din acest motiv, cei mai fericiţi oameni sunt aceia care s-au pocăit cu durere şi zdrobire lăuntrică.

În zilele noastre vezi tot mai rar un om echilibrat şi îmbunătăţit duhovniceşte. În contextul societăţii actuale, în care păcatul a devenit aproape o modă, omul nepocăit este cel mai fără de minte din lume, deoarece pe lângă faptul că este chinuit de o necontenită nelinişte, pentru că nu se pocăieşte ca să scape de acest mic iad, care-l va duce în cel mai mare, cel veşnic, se lipseşte şi de bucuriile paradisiace de pe pământ, care vor fi cu mult mai mari în rai, alături de Dumnezeu (Sf. Paisie Aghioritul, „Epistole”, Edit. Evanghelismos, Bucureşti, 2005, p. 147).

Așa cum observa Sf. Paisie Aghioritul, oamenii vremurilor noastre sunt tot mai istoviţi, confuzi şi întunecaţi de patimi. Împuținarea părinţilor duhovniceşti cu experiență și a credinței lucrătoare vor face ca bisericile să se golească, în timp ce clinicile de psihiatrie vor deveni tot mai neîncăpătoare. Poate, mai mult ca oricând, este nevoie de duhovnici care să se apropie de semeni cu iubire, să-i îndrume pe calea mântuirii cu discernământ duhovnicesc, dar și de credință vie și de ascultare.

În privinţa aşa-ziselor „boli ale civilizaţiei” (depresia, anxietatea, angoasa, etc.), Părintele Paisie Aghioritul era categoric în afirmaţii: „Ascultaţi ceea ce vă spun: clinicele de psihiatrie ar fi goale dacă creştinii s-ar mărturisi curat, sincer, cu smerenie, făcând ascultare de un duhovnic experimentat, care se poate să fie şi puţin aspru. Atunci nimeni n-ar avea angoasă, probleme şi mari ispite. Trebuie să ştiţi că toate pornesc de la egoism, neascultare şi gânduri rele. Ascultarea înseamnă viaţă, neascultarea moarte” (Sf. Paisie Aghioritul, „Mica Filocalie”, Edit. Egumeniţa, Galaţi, 2009, p. 45).

În trecut exista pocăinţă sinceră, adică cel care se pocăia nu se mai întorcea la păcat. Esenţial este ca lumea să se pocăiască, deoarece pocăinţa curată ajută mult, contribuind la dispariţia răului din lume. Există o singură diferenţă în ce privește mântuirea: „Împărăţia lui Dumnezeu va fi plină de păcătoşi pocăiţi, în timp ce iadul va fi plin de păcătoşi nepocăiţi” (Ibidem, p. 108).

Dacă oamenii nu se vor pocăi, dacă nu se vor întoarce la Dumnezeu îşi vor pierde viaţa cea veşnică. Omul trebuie ajutat să înţeleagă care este sensul adânc al vieţii, să simtă mângâierea lui Dumnezeu, întrucât ţelul său este să urce duhovniceşte, să se asemene în toate lui Dumnezeu, nu să păcătuiască.