Când mă gândesc la tine se-aprinde un foc în mine și arde mocnit, aproape că doare fiecare gând despre tine și vine și trece și lasă semne, cicatrici adânci pe ființa mea...

Te-am pierdut în valuri, la răsărit, căci mi-e dat să te văd mângâiat doar de lumina lunii, alintat de liniștea nopții, uitat de zi, de lume, știut de mine doar.
Fără tine nu mor, dar nici nu trăiesc, m-apasă vorbe și gânduri despre tine..
Ce ciudat, ce nefiresc...
Te-am iubit o Vamă întreagă, te-am cântat cu toată firea,
N-a fost destul!
Chiar și-acum, după ani, îmi amintesc fiecare bătaie pe care inima mea a ratat-o când te vedeam, când îmi mângâiai obrazul roșu de căldură, când îți simțeam mirosul, când îți auzeam muzica din glas și de chitară.
Te-am iubit stângaci, în valuri...
M-ai lăsat fără culoare, într-o lume fără nuanță, mult prea gri pentru lumea în care trăiam noi,
M-ai lăsat frântă, să mă adun singură,
M-ai lăsat în larg, când toate corăbiile se scufundaseră.
Tot ce mi-a rămas e o plajă goală pe care să mă plimb la nesfârșit și-o mare în care să mă înec ori de câte ori mă copleșește dorul.
În urma ta a rămas pământ sterp, nici maci nu mai cresc, nici oameni nu mai vin.
Ai lăsat o Vamă pustie...
Întoarce-te să îi dăm viață iar,
Să retrăim nopțile la Stuf.
Întoarce-te să facem din zi noapte,
Să cântăm cum o făceam mai demult.
Să facem să tresalte valurile din mare de iubire...
Dar,
Degeaba te aștept pe tine dacă tu nu mă mai vrei,
Degeaba aștept soarele dacă deja s-a înecat,
Degeaba aștept muzică dacă instrumentele au răgușit,
Degeaba aștept iubire dacă inima s-a frânt,
Vocea ta îmi inundă gândurile, e prăpăd la mine...
Deasupra mi-e cer senin, dar ploile nu contenesc...
Plajă e udă și pustie, timp de austeritate, nici pas de om nu mai cuteza s-o calce..
E-ntuneric și e frig, nici luna nu se mai vede, iar stelele de mult timp s-au ascuns,
Marea aruncă la țărm valuri nervoase cu spumă, mă ceartă ca te-am lăsat să pleci, dar nu-i rost de supărare...
Ce-am lăsat să plece, e bun plecat..